Primavera în timpuri coronavirotice

Stau în casă, în autoizolare voluntară, din pricina pandemiei coronavirotice. În ciuda necazului global și a mâhnirii de a ști că atâția oameni au pierit și probabil vor mai pieri, pentru mine e un răsfăț să stau în casă (o spun cu egoism de cititor și scriitor), căci în sfârșit am timp să citesc, să recitesc, să ascult muzică și să văd filme în tihnă. Ori să mă gândesc la ce am eu mai apropiat. Nu fac deloc abstracție de ce se întâmplă în lume și în țara mea, dar fiind silită să stau în casă mă concentrez, vrând-nevrând, pe ale mele. Iar primăvara de acum, care e altfel față de toate primăverile, mai întâi pentru că maman nu mai este și tot mai întâi pentru că martie și peștii erau zodia lui maman când ea chiar credea odinioară că e Primavera și că lumea va renaște înzecit. Nu e o primăvară ca toate primăverile fiindcă am trecut prin temperaturi extreme, de la sufocare la îngheț, și fiindcă tot ceea ce se întâmplă în lume ne va sili să resetăm percepția noastră cosmică și microcosmică. Să o pornim de la început, dar altfel. Și, totuși, din ungherele memoriei mele de fetiță nenăscută pe vremea aceea, scotocind prin fotografiile lui maman găsesc varii imagini cu ea în primăvara de altădată (din 1954, să spunem). Și am senzația că maman-primăvara mă privește în față, fie enigmatic (tăios-misterios chiar), fie cu destindere de muză tânără. Privind-o, prin urmare, las primăvara de altădată, din 1954, să intre în primăvara stâlcită și bolnavă de acum, din  2020. Și astfel fac puntea între cele două primăveri ori chiar le sudez, iar ele se preschimbă și ajung la mine tainice, o materie psihică și emoțională care mă face și pe mine să mă înnoiesc și să o iau de la capăt. Totul, datorită privirii de altădată a lui maman. Oare nu chiar eu eram cea care o fotografiam și atunci?! Umbra mea cu mult dinainte de a mă naște se vede la picioarele ei.