Kambanaria

Festivalul de poezie de la Sofia, din această vară, a rodit întâlnirea a trei poeți care în altă viață vor fi fost oarecum „șamani”, fiecare în felul său. De aici poemul KAMBANARIA care s-a ivit în chip firesc. Începutul lui a fost spontan, într-un automobil sonor care a făcut legătura între aeroport și centrul Sofiei. Iată aici împărtășirea cu Ivan și Mitko din care a ieșit un poem.

 

KAMBANARIA

Pentru Ivan Hristov & Mitko Gogov

1.

Acum o săptămână eram la Sofia
sporovăind în barul Atileus printre lichidele
care ne făceau să devenim flexibili și vulnerabili.
Despre semidemoni și semiîngeri,
despre obiectele inimii și bisturiile cerebrale pe care toți le ascundem
sau le lăsăm la vedere doar cât să ne apărăm de ceilalți,
despre cum ne învârtim în cercuri
fiindcă diamantele ne fac răni la genunchi.
Aproape trei zile am stat unii cu alții ca niște dragonarzi.
Totul a început într-un automobil
când am cântat un blestem de dragoste pentru urechile a doi poeți.
Apoi au venit alchimiile
din care am făcut ambrozie pentru spiriduși și magiștri laolaltă.
Fiecare a fost în același timp aproape de moarte și de viață,
fără să mai facă vreo diferență de contrapunct.
Încolăceala zilelor și nopților a funcționat ca necropolă și botez
pentru poeții pur sânge.
Un cal arab sălbatic era încuiat în grajdul din fruntea noastră
care s-a făcut inimă și torace.
I-am rupt frâurile și calul sălbatic a fugit în deșertul cu apă vie.
Fii deșucheată, bestie, fii smintită, ca văzduhul fără nicio cifră.
Viteza ta să fie mai tare ca a luminii.

2.

La început am auzit cuvântul Kanambaria.
O sfântă și mică treime stătea în jurul unui fluier de un metru,
doi bărbați și o femeie care credeau că sunt stâlpnici,
iar fluierul se preschimbase în stâlpul pe care să se cațere
când voiau să îi cânte imnuri lui dumnezeu
atunci când domnul acesta bătrân nu era surd.
La început am auzit cuvântul Kabanmaria.
Era același cuvânt dinainte,
dar deja suit pe stâlp și lăsat acolo să dospească,
dumnezeu părea să nu mai fie așa bătrân,
fiindcă dinți noi de copil îi crescuseră.
Cei trei stăteau în jurul focului și coceau porumb
dar și bucăți din propria lor inimă ca un cărbune.
La început am auzit cuvântul Kariambana.
Focul intrase în pământ și făcuse șuvoaie de aer
ca să respire toți cei care circulă prin tunelurile din propriul lor craniu.
Apa lumilor dansa, era un pește uriaș lovind buzele celor trei căutători.
La început am auzit cuvântul Karibanam
și am știut că alchimia noastră va fi integrală,
un zefir al poeziei dintotdeauna, după ce tumultul s-a rupt
Inimile de cărbune erau acum din nou purpurii,
fluierul de un metru le înroșise la loc,
așa cum erau pe vremea când niciunul nu se născuse încă
și nici nu știa că avea să se nască.
Kambanaria a fost ultimul nostru cuvânt de pe stâlp,
ivit în noua lume zidită de șase mâini și șase ochi.

 

KAMBANARIA

For Ivan Hristov & Mitko Gogov

1.

A week ago I was in Sofia
chattering into the Atileus bar among liquids
which made us flexible and vulnerable.
About semidemons and semiangels,
about the heart’s objects and the brain scalpels we all hide
or we just leave them exposed in order to protect ourselves from others,
about how we turn around in circles because diamonds are killing our knees.
For almost three days we stayed with each other like dragonards .
It all started in a car when I sang a love curse
for the ears of two poets.
Then came alchemy again
from which we made ambrosia for the leprechauns and masters together.
Each was at the same time close to death and life,
without making any difference to the counterpoint.
The days and nights coiled
and worked as both a necropolis and a baptism for pure blood poets.
A wild Arab horse was locked in the stable of our forehead
which became heart and thorax.
I broke his reins and the wild horse fled to the desert with living water.
Be shabby, beast, be foolish, like the heaven without numbers.
May you speed be faster than light.

2.

At first I heard the word Kanambaria.
A holy and little trinity stood around an one meter long whistle,
two men and a woman who thought they were monks on the pillar,
and the whistle had changed into the pillar on which to climb
when they wanted to sing hymns to God and this old lady was not deaf.
At first I heard the word Kabanmaria.
It was the same word before, but already mounted on the pillar and left there to rise,
God didn’t seem so old anymore, because he had been growing new baby teeth.
The three of them stood around the fire and roasted corn
but also pieces of their own heart like coal.
At first I heard the word Kariambana.
The fire had fallen into the ground and gave birth to air currents
so all who travel through the tunnels of their own skull could breathe.
The water of the world was dancing,
it was a huge fish hitting the lips of the three seekers.
At first I heard the word Karibanam
and I knew our alchemy would be complete,
a zephyr of poetry ever since the tumult broke.
The charcoal hearts were now purple again,
the one-meter whistle had turned them red,
as they had been once, when none of them was born yet
and they did not even know they were going to be born.
Kambanaria was our last word on the pillar,
emerging into the new world built with six hands and six eyes.

 

(in English by Mitko Gogov, Ruxandra Cesereanu & Monica Șerban)

• poemul a fost publicat în revista on-line Literomania – http://www.litero-mania.com/kambanaria/