Un fel de iarnă

Întrucât uneori iarna nu e iarnă, ci mai degrabă un anotimp intermediar și nelimpezit, un curcubeu matlasat de ploaie friguroasă și de noroi. Tocmai de aceea ne aducem aminte, atunci, de iernile de odinioară când săniam cu spor și nu ne păsa de nimic, nici măcar de faptul că sania era vulnerabilă și tremura cu lemnul ei de nimic. Nu conta atunci decât simțământul acela că, deși prichindei, controlăm ca niște stăpâni iarna care e a noastră, o iarnă ca o prințesă tangibilă și caldă, la gura sobei (indiferent dacă soba era una reală, una metaforică ori închipuită de-a binelea). Când părinții ne duceau la fotograf, cu sania ori pe o sanie din studio, chipurile noastre erau temătoare: oare mai puteam stăpâni iarna dacă ne prefăceam că e iarnă într-o odaie cu dagherotip, fără să fie de fapt? Dar căciulile noastre de odinioară le mai păstrează cineva? Cu ciucuri și fundă legată sub bărbie.

(Fotografie de epocă din Colecția Costică Acsinte)