Critificțiune și anarhocarte

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ca gânditor și eseist, Andrei Codrescu este un autor fascinat de descentrare și anarhie, din care încearcă să propună nu neapărat un model, cât o structură creatoare, influențată vădit de tehnicile avangardei. Mai ales ideea de șoc și anarhie, preluată de la avangardă, i se potrivesc scriiturii lui Andrei Codrescu, plasat, auctorial, între postmodernism și post-postmodernism, întrucât avangardismul său stilistic și auctorial nu este omogen și monocrom, ci fărâmițat.

Ghidul dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah este o carte pulverizată din mai multe puncte de vedere: întâi de toate fiindcă autorul își propune să nu sintetizeze clasic informațiile despre nașterea și cronologia avangardismului, ci să le împrăștie în forma unui dicționar, care el însuși nu este un dicționar tipic, ci unul extravagant, critificțional (id est informații reale sunt speculate și epicizate, uneori, ca într-un roman de aventuri ori picaresc, de pildă). Informațiile din acest așa-zis dicționar (care se comportă, strategic, mai degrabă ca un dicționar-trickster) sunt livrate cititorului într-o formă poliedrică, întrucât credința autorului este că doar printr-o asemenea tactică spiritul avangardist ar putea fi continuat într-o formă vie, neosificată. Dacă Andrei Codrescu ar fi scris un ghid dada explicativ, logic, de sinteză, acesta nu ar mai fi fost, de fapt, ghid dada, adică ar fi renegat tocmai ideea primară a avangardismului cum că respectivul ISM nu poate și nu se cuvine a fi instituționalizat, singura lui formă posibilă de vitalitate fiind tocmai anti- și non-instituționalizarea, respectiv spiritul anti-tot, anti-orice.

Pentru postumanii viitorului, spiritul dada ar putea fi o formă de sănătate tocmai prin inumanitatea sa ca sursă energetică primară, ca motor dionisiac într-o lume excesiv controlată de apolinicul tehnologic și tehnocrat.

A fi avangardist cu tendință, în vremuri cibernetice hiperbolice, este o formă de terapie avansată, în perspectiva râvnit-sanificatoare a lui Andrei Codrescu. Postumanitatea nu știe neapărat că este postumană, prin urmare Codrescu intenționează să o facă lucidă și să îi furnizeze o rețetă verificată (parțial de beatnici, în anii șaptezeci ai secolului trecut): „Dada este opțiunea virală la certitudinea virtuală” afirmă el. Postumanitatea este o nevralgie ori chiar o tară, un viciu, de aici frenezia lui Andrei Codrescu de a o corija deratizator, dar în sens constructiv-energetic: Dada (ca anti-tot și ca NU radical) este o pilulă ontică și cognitivă de urgență, aplicabilă în cazul unei umanități îmbolnăvite din pricina tehnicii avansate și a alienării adiacente. Autorul nu procedează, însă, într-o manieră chirurgicală obiectivă și clasică, ci pulverizându-și discursul și ideile care se imprimă, prin fărâme, în cititor. Andrei Codrescu are alergie la lecții obiective de anatomie a ideilor și artei; lecțiile sale chirurgicale sunt întotdeauna fragmentare și diseminate, cu o serie de ramificații ludice niciodată adunate într-o sinteză ca la carte; ele au mai degrabă alura unor lecții psihiatrice (mentalitare) jucăușe!

Totuși când trebuie să ofere definiții, Andrei Codrescu, în ciuda ironiei și a dimensiunii ludice, materializează o retorică tranșantă, deși în mod constant marcată de sarcasm pipărat. Nimic nu este spus în întregime, fiindcă nu sunt dorite definiții carteziene absolute, ci relative, dar într-o ecuație care este convingătoare tocmai prin libertatea ei. Ce este postumanul, de pildă?

„Diferența pe care o fac eu este următoarea: o ființă postumană este o ființă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri asta se numea antropomorfism, dar în vremurile de-acum se numește ‘o interfață prietenoasă pentru utilizator’.”

Într-o societate e-tot, online-izată, Codrescu recomandă reîntoarcerea la sălbăticie, la insolență creatoare, dar nu la orice fel de șoc lingvistic și comportamental, ci strict la Dada. Autorul se dă ca pildă pe sine: cartea sa (ghidul pentru postumani) este numerotată, dar acesta este singurul lucru garantat la nivelul unei logici minime a dicționarului său Dada, de trickster multiplu. Dada nu este artă, ci viață, de aceea Dada nu poate fi instituționalizat (istoricizat) ori înregimentat în ceva, fiindcă este chiar negația de fond a orice și a tot. Și, negând tot, Dada rămâne viu, inalterabil, ca spirit, de neprins într-un insectar exact din punct de vedere științific-cultural. Dada este mai degrabă un fenomen mentalitar, care poate fi remixat ori utilizat ca remake pentru sanificarea și împrospătarea unei societăți patologizate cibernetic.

„Dada a pătruns în ADN-ul secolului XX printr-o negare radicală ce a reușit să se mențină proaspătă mult timp după ce principalul ei concurent, comunismul, dădu ortul popii. Anti-ideologia dadaismului a avut câștig de cauză în fața ideologiei și a servit ca sursă de inspirație și pentru alte mișcări artistice sau politice care nu avură trai prea lung, pentru că făcuseră compromisuri cu ideologia.”

Ca antitot (și antidot), Dada e singura formulă imprevizibilă și inefabilă care ar dezamorsa nonviața actuală a umanității intermediată de lumea acaparatoare și adictă a computerelor. Fiind antitot, Dada este și anti-Dada, fapt cu adevărat unic și sanificator și întrucât scoate la suprafață tocmai absurdul universal și astfel creează o anti-lume. Or, o anti-lume (ca proiect și formulă ontologică) ar dezintoxica lumea cibernetizată și mentalitatea postumană.

„Cuvintele sunt parte din substanța din care dada construiește lumi, nu ca să comunice, ci să dis-comunice, să întrerupă, să iște timp în care comunicarea este întreruptă. /…/ Toate cuvintele sunt dada dacă sunt folosite greșit cum trebuie.”

Discursul lui Andrei Codrescu este intenționat descentrat; lumea actuală nu ar putea fi igienizată printr-un discurs coerent, omogen și logic, ci exclusiv printr-o retorică discontinuă, neomogenă, dispersată. Ca să ne desfacem din cibernetica trupurilor și minților noastre supravegheate colectiv într-un panopticum universal tehnologizat este imperios un spirit Dada, de deparazitare a creierelor (după cum suna unul din îndemnurile celebre ale avangardiștilor români, la început de secol XX – „Cititori, deparazitați-vă creierul!”).

Autorul sugerează cvasi-materializarea unei apocalipse new age, de fapt, dar se ferește de termeni duri, ultimativi și oficiali, întrucât aflat sub spiritul Dada ar fi nepotrivit să apeleze la astfel de verdicte. Dar neliniștea lui Andrei Codrescu este reală și tranșantă: fără o terapie Dada (de tipul „tulburarea rețelelor”, perturbarea tehnologiei), lumea de-acum este în mod fatal patologizată din pricina tehnicii abuzive și a simulacrului cu ramificații voit totalitare. Șansa purificării (nu este vorba de o purificare tiranică, ci de una infrastructurală, unde orice fel de aserțiune este sau devine, simultan, opusul respectivei aserțiuni) concretizează lingivistic un demers curativ la nivel ontic-gnoseologic. Ludicul este secundar, în acest caz, însă nu trebuie pierdut din vedere.

„Dada știe, dacă Dada știe ceva, că orice este articulat sub foma unei propoziții finite înseamnă exact opusul a ceea ce spune.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: