Bunicul din sud

L-am pomenit adesea pe bunicul patern și ardelean, Vasile (sau padre Basilio, cum i se spunea la senectute, pe când se afla în autoexil la Roma) – un războinic și ascet contra lumii care nu voia să îi accepte credința de preot greco-catolic, cel care îmi este actualmente model etic, exact așa cum el l-a avut model confesional și supraconfesional pe cardinalul Iuliu Hossu. Dar fiindcă e Sfântul Nicolae, astăzi mă gândesc la bunicul matern, Nicolae, trăitor odinioară în Sud, la Craiova. Era un bărbat de o frumusețe rară, chiar și la bătrânețe. Mai era foarte suplu, avea o junețe a oaselor și a pielii, rar întâlnită. Această tinerețe îi venea de la felul său de a fi care îi molipsise inclusiv corpul. Era preot ortodox, ca slujbă și rost. dar ortodoxia lui era una voioasă, vivace, plină de exuberanță. Glumeț peste poate, știa să spună șarade cu nemiluita și tâlcuri vesele care îi făceau pe ceilalți (fiice, gineri, nepoți, nevastă) să râdă ori măcar să surâdă. Știa și să cânte mai dihai ca un muzicant, vocea lui nu era doar preoțească, hmmm, ci avea o tonalitate oarecum dionisiacă, efervescentă, de viveur, causeur și degustător voluptuos al lumii de aici. Pentru cea de dincolo se păstra altfel, probabil în rugăciunile lui. Aducându-mi astăzi aminte de el, o fac eu însămi cu un tâlc voios, căci morții veseli nu sunt morți niciodată, întrucât voioșia lor nu s-a risipit defel, ci a rămas și încă îi înfățoară pe cei iubiți și vii ca o plapumă de protecție.