Pe furișatelea

(fotografie de Vivian Mayer)

De fapt întotdeauna privim pe furiș, chiar și atunci când ne uităm direct la un lucru. Îl înconjurăm, îi dăm târcoale, îl amușinăm și de-abia după aceea îndrăznim să privim mai de aproape, ca și cum tangibilitatea ar fi suspendată de un fir subțire, de care atârnă nu doar percepția noastră, ci și sensul obiectului ori făpturii ori peisajului pe care le privim așa cum le putem privi, fiecare după încărcătura noastră energetică. Dar mai este și altceva. Mai este sfiala. Suntem sfioși, suntem timizi în a-i privi pe ceilalți, chiar dacă glasul nostru este puternic și are o sonoritate percutantă. Suntem mult prea interiori. Nu e nici rău, nici bine, e dincolo de acestea, chiar dacă nu în sensul lui Nietzsche, pe care îl invoc doar ca să-i păcălesc pe filosofi și pe iubitorii lor. Adică inclusiv pe mine.