Ferparul de după Luminație

 

Există, în făptura umană, o formă de văduvie dinainte de văduvie, un doliu de sine şi de ceilalţi independent de moarte şi de contextul ei: moartea nu face decât să provoace o asumare lucidă a ceva buimac ce deja există oricum în om, a unei pierderi neloaiale de sine, a unei înstrăinări cărunte încă de la naştere. Amintirile bântuie şi ele hai-hui, cu efect de bisturiu moale, prin disecţii în racurci. Omul este o făptură în criză veșnică, și nu doar în criză efemeră, așa cum eronat se crede. Adesea, cărțile îi sunt ca apa și ca aerul, întrucât cărțile sublimează, măcar parțial, criza (a se înțelege prin criză stări precum singurătate, spaimă, disperare, scârbă, nebunie, dezamăgire). Criza înseamnă nevroză pusă pe tapet, expusă, livrată public sau, dimpotrivă, tăinuită. Acul de cojoc al nevrozei ar putea fi aflat prin lectură, întrucât cartea și lectura sunt o formă de euthanasie obligatorie, dar nu ca să murim mai repede, ci ca să trăim mai intens, mai adânc și mai în consens cu noi înșine.

Da, mi se întâmplă să mă autocitez. Ultimul paragraf l-am pomenit adesea, strecurat printre scrisorile mele, ca un șoricel prin biblioteci imposibile.

alex-stoddard

(fotografie de Alex Stoddard)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: