Cele mai importante 10.000 de semne

Un proiect coordonat de Simona Sora, din care fac parte și eu. O antologie bilingvă (româno-engleză) în care 20 de prozatori români contemporani aleg cele mai importante „10.000 de semne” din opera lor. Plus 20 de micro-interviuri cu auctorii. Coperta este făcută de Zelmira Szabo.

14570354_618512651660197_4485547195496142693_n

 

Iată începutul poveștii mele de 10.000 de semne:

Ruxandra Cesereanu

Verile când spărgeam bulbuci de smoală

          „Cele mai straşnice veri din viaţa mea au fost între şase şi doisprezece ani. Înainte de şase ani bănuiesc că făceam destule boacăne, iar după doisprezece ani m-am domnişorit şi am căzut în langorile specifice sexului meu. Dar între şase şi doisprezece ani, verile şi mai ales serile de vară erau desăvârşite, cosmice, incoruptibile. Ca vinul-marmeladă. Le mai simt şi acum pe vârful limbii sau pe cerul gurii. Pe vârful limbii sunt pişcăcioase, pe cerul gurii sunt aburite ca vata de zahăr. Ultimele două săptămâni din august erau cele mai grozave. Dar înainte de venirea lor, înainte să ajung la ele şi să le degust, acasă, la bloc, mergeam mai întâi prin alte locuri.

De obicei, mergeam într-un orăşel muntos de provincie, la unchiu’ Nae şi mătuşa Mărioara, unde toată lumea mă cunoştea, fiindcă eram „nepoata domnului avocat”. Nici măcar nu trebuia să am nume. Unchiu’ Nae şi mătuşa Mărioara locuiau în spatele tribunalului, într-un ansamblu de case atât de aventuros pentru mine, la vârsta aceea, încât mi se părea o Curte a Miracolelor.  Pe cât de spăimos era unchiu’ Nae, pe-atât de şugubeaţă era mătuşa Mărioara, care se înţelegea la toartă cu toată lumea şi care, în plus, era mare cafegioaică. Ştia să facă un genialisim tort de caise cu frişcă. Dimineaţa, îmi lăsa întotdeauna ceaşca umplută cu ceai de mentă şi uriaşele felii de pâine unse cu unt şi miere, ca să îmi crească mintea, zicea ea. De obicei, ne vedeam seara, când ajungeam acasă cerşitoreşte, soioasă, ferfeniţită, ameţită de păţănii şi de foame. Înfulecam îmbujorată, cu destulă febră de la joacă, şi adormeam buştean. Iar a doua zi o luam de la capăt. Eram atât de nesăţioasă încât ajunsesem să hoinăresc în neştire, hipnotizată de propria-mi dorinţă de a rătăci. Îmi plăcea să stau între oamenii mari şi mici, dar şi să iscodesc de una singură. Târgurile de joi din acel orăşel de provincie erau mai cu seamă pe gustul meu histrionic: fiindcă eram „nepoata domnului avocat” primeam tot soiul de covrigei, turte, pricomigdale și poame, mure ori fragi care mă îmblânzeau, dar şi obiecte minuscule,  oglinjoare, căluți din lemn, clovni vopsiți, lingurițe. Mai rumegam seminţe de dovleac fripte în cimbru ori castane potcovite cu nucă. Darmite feliile portocalii de dovleac, arse la cuptor, cu crustă maronie şi gust de banană! Mai dădeam pe gât câte-o înghiţitură de afinată, despre care se spunea că este de dres amigdalele, iar apoi mă priveam în sticla de la geam, scoţând limba violetă de-un cot şi bălăbănind-o aşa ca să mă amuz pe socoteala celorlalţi cum că am devenit indigo şi maharajahă din India (de ce maharajahă, nu prea ştiam). Apoi, fireşte, îmi zăngăneau mâinile de ineluşe şi mărgele din plastic, pe care le pierdeam până seara, cum tropoteam în preajma animalelor aduse şi ele la târg şi unde mă uitam şi eu mai îndeaproape la jivine. Uneori, primeam cadou câte o pană de fazan sau cristal de râu. Îmi plăcea să sar pe baloţii de lână ai ţăranilor sau să caut potcoave pierdute, cărora le încercam tăria cu dinţii, ca o negustoreasă. Apoi gustam pe ici, pe colo, îmbiată, tot soiul de mezelicuri şi zacuşti, că doar nepoata de la oraş a domnului avocat trebuia să pună carne pe ea, ca să nu rămână zgâtie slăbănoagă de fată ofticoasă, cum ziceau babele. Nu rareori în peregrinările mele de sâmbătă ajungeam pe la nunţile ţinute în cantine. Aici îmi plăcea să-mi croiesc drum pe sub mese, ca un şorecar: nu amuşinam ceva special şi nici nu studiam picioarele petrecăreţilor. Dar pentru mine, alergatul în patru labe pe sub mese era un fel de străbatere a labirintului. Tot aici, sub masa însurăţeilor, stăteam şi hăpăiam uriaşa felie din tortul miresei pe care o primeam tot fiindcă eram „nepoata domnului avocat”. Altfel, udă leoarcă de la atâta bâţâială, în bermude şi tricou înnegrite de frecatul de garduri, puţină lume m-ar fi îmbiat să mă năpustesc la bunătăţuri. La o asemenea nuntă m-a prins miezul nopţii tot vânzolindu-mă pe sub mese, în timp ce mătuşa Mărioara mă căuta cu o poteră de fideli ai unchiului Nae prin toate cotloanele orăşelului.”

2 Răspunsuri to “Cele mai importante 10.000 de semne”

  1. PORIFERN Says:

    Așadar, numărul magic poate să fie și (acest) 10.000. E de ținut minte mult și bine pentru ce va urma, pentru cititorii someshfornieni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: