Polițai, hipioți și două verișoare

 

Vara lui 1980 a fost îmtâia dată când m-au lăsat ai mei să merg singură în vacanța de vară. De fapt nu eram singură, ci cu verișoara mea Cătălina, olteancă și nu doar verișoară get-beget, ci prietenă la cataramă. Ai mei presupuneau că isteața de Cătă, care era premiantă, pragmatică și cu vino-ncoace, deși mai mică decât mine cu un an de zile, ar fi putut să aibă grijă de verișoara ei mai mare care, pe deasupra, era ardeleancă, bașca visătoreasă, bla-bla-bla! Cătă era medicinistă, eu, în schimb, eram filoloagă. Sfârșisem anul întâi de facultate, eram pinkfloydiană de câțiva ani, dar aflasem aroma flower power doar acum mai pe îndelete, drept care o zbughisem la mare, la Costinești, la festivalul rock, ultimul, din câte știu, pe care l-a mai îngăduit Ceaușescu în zonă.

Ei bine, aveam fuste tălălânge sau rochii indiene, făcute din petece, purtam cămăși bărbătești care atârnau pe mine ca pe umeraș, aveam și niște pantaloni în dungi, pijama – așa erau porecliți. Mai aveam părul lung, împletit în mai multe codițe, cu bănuți franțuzești, cred că erau centime, și copeici rusești înșirate pe un șnur de piele, plus două brățări din aluminiu, făcute din furculițe șterpelite de la cantina din Costinești. Toată lumea lefteră mânca acolo, fiindcă era ieftin, și destulă lume șterpelea furculițele ușor de îndoit și de croit brățări nu doar pentru mână, ci și pentru glezne. Așa că și eu aveam două. Cam așa arătam. Verișoara Cătă arăta mai firesc și mai sexi, era mai vorbăreață, fără inhibiții și sfieli. Era un soi de bodyguardă a mea, într-un fel șugubăț.

Întâmplarea sau cine să mai știe ce a făcut ca la unul din concertele rock de la Costinești să ne apropiem de un grup de hipioți tineri, erau elevi în ultimii ani de liceu, majoritatea, mai juni ca noi, veniți de la București, și, din când în când, ieșea la iveală unul mai bătrâior printre ei, Vili îl chema, cu care aveam să mă împrietenesc și care, mai târziu, mi-a pus emisiunea înregistrată a lui Cornel Chiriac despre Nights in White Satin, melodia trăznet a trupei Moody Blues pentru care am căpătat adicție vreo câțiva ani. Băieți și fete, dezinhibați, sonori, iubăreți. Aveau o singură problemă sau mai multe: nu prea aveau parale, veniseră cu Nașul pe tren, mâncau cum apucau, mai mult se scăldau și însoleiau, beau beri pe săturate, berechet, iar noaptea aveau chef să zacă pe plajă, fiindcă n-aveau gazde și paturi, ci doar saci de dormit. Ar fi stat cu noctilucii la beri, nu altceva. Despre concerte ce să zic acum, mi le aduc aminte vag, nici nu mai știu cine cânta pe acolo: pe toți ne interesa doar să fie sound de rock, adică muzică interzisă, bluejeanși, tricouri, bâțâială soul cum știm noi, povești, chestii indiene, un soi de șamanism new age la buza calului. Băieții și fetele cu care am legat amiciție Cătă și cu mine n-aveau unde să doarmă. Iar Pittiș, care era un soi de păstor garant pentru și peste ei, le făcuse cu degetul să nu doarmă aiurea, să caute locuri în casă, că Miliția vrea să facă arestări, să-i radă pe bărboși, să-i tundă pe pletoși și tot așa. Nu i-ar fi băgat la închisoare pentru barbă și plete, dar i-ar fi scărmănat puțin și i-ar fi hărțuit o țâră. Era vară, la mare, și nimeni nu avea chef de bătaie.

(fragment din povestirea mea, aflată în volumul coordonat de Robert Șerban)