Cerdacul toscan

IMG_5412

 

Chiparoșii din Toscana nu au nimic funebru, fiindcă întotdeauna ei se găsesc lângă geometrii desăvârșite de viță de vie și măslini. S-ar spune că Dionysos este aici cu ambele sale identități: degustătorul de viață și deschizătorul de moarte, ca să o primenească. Iată de ce port mereu Elada cu mine, oriunde aș merge.

Printre trandafiri sălbatici, levănțică, oleandri, magnolii și puhoi de chiparoși, prietenia nu are cum să nu fie sprințară. Lanurile de floarea soarelui înveselesc șirurile matematice de chiparoși între care zgândăre urechea greierii. Cam așa arată o vară atemporală, de fapt. Iar când în cerdac se strâng prietenii și povestesc, lumea devine și mai pierdută în spațiu și timp decât ne-o putem închipui. Întrucât prietenia se preschimbă în timp oprit, păstrat în cufărașe de vară.  Faptul concret că senectutea va veni cândva nu mai are importanță, întrucât vara aceasta italiană păstrează în șirag mărgelele perfect conservate ale poveștilor noastre de viață. Iar când, în depărtare, pe drumuri șerpuite între colinele terasate și magnetice ale Toscanei, se văd automobilele ca niște insecte rulând sub soarele năucitor, un efect de Fata Morgana din care facem parte chiar noi ne provoacă să aflăm în vară un muzeu personal de ceară și un stup cu memorie.

Vilele izolate pe coline, case masive și vechi, unde locuiește nu se știe cine – aristocrați locali sau milionari americani sau artiști sătui de boemie sau excentrici înstăriți –  sunt umplute cu închipuirile tuturor celor care le privesc. Este un efect de molipsire strategică. De aici un soi de delir pașnic pe care îl provoacă peisajul Toscanei. Poate că toți suntem, de fapt, niște șopârle văratice, dornice de comuniune și solitudine, laolaltă.

Opțiunea fantasmatică pentru vilele toscane de pe coline. Presupunerea noastră că prietenii sunt niște toscagrafi. Livezile cu măslini cu frunze argintii lucind în soare sub cerul lăptos. Fluturii stacojii pe levănțiva viorie, clătinând-o cu spor. O zonă aromatică peste poate.

Mai întâi ne-am oprit la Orvieto, pentru dom și pentru frescele atletice și pilduitoare ale lui Luca Signorelli. Apoi au urmat bisericile din Lucca, cu fațade copleșitoare. Zidurile calde din San Gimigniano, mirositoare a amieze nesfârșite. Cortona cocoțată în trepte și Via Crucis. Santa Zita din Lucca și Santa Margherita din Cortona, mumifiate. Poveștile din cerdacul bisericii San Nicola. Îngerii cu aripi robuste ai lui Luca Signorelli. Restaurantul NIMENI NU DOARME și supracrema de trufe din Cortona. Carnavalul mic din satul Monteriggioni, între ziduri fortificate. Sărbătorile lui Dante, cu teatralități molcome. Miros statornic de vin de Chianti, cărnărie friptă, pielărie, giuvaericale, coronițele pe care cele patru doamne le-am purtat cu melancolia adolescenței. Porticurile din Castellina in Chianti pe care le-am străbătut în căutarea înghețatei și a ferăstruicilor cu peisaje toscane. Întreaga Vale a Chiantiului desfășurată ca un manual de licori. La sfârșit, Siena, gâfâind pe străduțele umbroase aproape de amurg, deși fierbințeala pietrelor vechi era încă la apogeu. Catedrala sofisticată, cu manuscrise muzicale și stâlpi aproape totemici. Faimoasa piață babelică unde, precum toată lumea, am stat trântiți pe încinsătură, în ciuda sorbeturilor toropite, a viespilor, a furnicilor & Co.

O carte precum Insula lui Flaubert, de catalanul Miguel Angel Riera, a căzut tocmai bine pentru ochii mei, cu descriptivismul ei suplu și insular pentru acest răstimp al moleșelii și al peregrinării  amușinate.

A fost cea dintâi ediția a festivalului de buzunar al prieteniei. Am avut parte și de niște jefuitori, intrați în odăile nocturne, dar ei n-au izbutit să jefuiască decât ce era vizibil și la îndemână. Despre prietenie nu în zadar se spune că nu poate fi jefuită decât deloc sau de tot. Jocurile de volei în piscină la Podere Torricella, o istorie despre râset, de la chicoteli la hohote groase, trecând prin zumzet.

E o vară domesticită fragmentar, dar constantă în vigoarea ei pietroasă. Luxul melancoliei este, aici, o cutumă deja. Seara, în cerdacul cu oameni la cină, taifas despre pasiune și patimă. Care e mai greu de dus, care-i mai bolnăvicioasă?! Care e mai atacabilă?! Nu o să pot lămuri acum și aici din cuvintele rostite de fiecare, pe jumătate mai degrabă, ori pe sfert, toți păstrându-și o intimitate cu aceasta chestiune, de nedat în vileag. Altădată, dolce far niente și interogații despre vinovăție în particular și în general. Culturile care condiționează culpa și justificarea. Cerdacul toscan a conținut și asemenea sensuri. Prietenia este o agora.

Seara, la ultimul banchet al festivalului de buzunar al prieteniei, primim daruri pentru scribi și gânditori toscagrafi. Dimineața primim și diplome cu geografia băștinașă, fiindcă am devenit, de fapt, de-ai locului. Într-o altă zi am primit tăblii de lut pentru încălzit pâinea împărtășaniei. Apoi o pornim spre casă. Totul e deja amintire?! Nimeni nu doarme.

 

IMG_5325

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: