Ridurile din colțul gurii duc spre o insulă

Îmbătrânesc și mi-e frică puțin. Mi-e frică de ridurile din colțul gurii (deocamdată), apoi de dispariția mea concretă (carne, oase, sânge) și de aceea a celor apropiați. Ridurile din colțul ochilor nu sunt periculoase, ba chiar dimpotrivă, ele au ceva incitant, de lac de munte, izolat de lume; cele din colțul gurii, însă, sunt ca niște linii de pământ uscat, boțite în jurul unui hău, în preajma abisului. Mă tem de bătrânețea mea ultravie, percepută autoscopic. Mă tem de un simțământ al grotescului și al ridicolului în care nu mai sunt spectator, ci actor, într-un aici-și-acum cândva, dar care este deja conținut în prezent ca într-un marsupiu. Însă după ce panica aceasta concretă, simțită prin tot corpul meu, din tălpi până în gură și până în cutia craniană, după ce ea scade întrucâtva, se împuținează dinspre margini spre centru, după ce ea este limitată, începe cu totul altceva. Începe joaca. Încep să mă joc cu senectutea mea din viitor, cu bătrâna care voi fi (înțeleaptă sau neînțeleaptă, nu mai are importanță), cu abulia senectuții care m-ar putea reîntoarce la copilărie, la ceva ce am pierdut (deși nu de tot) și la care aș vrea să reajung, să mă scufund, să rămân. Să mă joc, hmmm, până la dispariția completă, definitivă. Să pier prin joacă, să îmbătrânesc cu acest simțământ al ludicului redescoperit, regestat. Să mă joc cu propria mea senectute și pieire este singura soluție de supraviețuire decentă, cred, la nivel psihic, sufletesc. Altă soluție nu întrevăd deocamdată, fiindcă sfântă (ori călugăriță) nu sunt, yoghină prea puțin, șamancă aș vrea să fiu (dar e prea târziu), iar magiciană sunt doar cu vorba (dacă sunt într-adevăr și nu cumva mă amăgesc).

Zilele acestea, gândindu-mă cum să scriu despre senectute, s-a întâmplat că m-am ciocnit de mai multe fotografii ale unor scriitori celebri la bătrânețe. M-a frapat seninătatea statornică a lui Mihail Șora la aproape 100 de ani (o “claritate neostenită”, cum ar spune poetul spaniol Antonio Gamoneda), aerul de fetiță cu năzbâtii al Norei Iuga la 85 de ani, dispoziția misterioasă a lui Gellu Naum (la peste 80 de ani), clovneria tihnită (și tihnitoare) a lui Eugène Ionesco la peste 80 de ani. Sau curajul impetuos al Angelei Marinescu, o poetă la 75 de ani care în ale sale Opere Compete, editate în 2015-2016, are o fotografie de autor ce încalcă tabu-urile, înfățișându-se în despuierea senectuții sale și a bolilor prin care a trecut și au marcat-o fizic (fotografia pune pregnant în valoare absența unui sân, din pricina unei operații de cancer). Este o fotografie fascinantă, de impact, în care un autor vrea să fie carne vie (y compris rănită, schilodită), fără camuflaj, dar și creier despuiat prin intermediul corporalității-cobai.

M-am mai gândit apoi la Syd Barrett (daimonul tumultuos al formației Pink Floyd, la începuturile sale) care în 2016 ar fi împlinit 70 de ani dacă ar fi trăit; sau la cum ar fi fost ca Jim Morrison, Janis Joplin, Jimi Hendrix (și destui alții) să nu fi murit la 27 de ani și să fi îmbătrânit ca toți bătrânii de pe această planetă. Apoi, firește, cum altfel, am scotocit iar și iar după finalul romanului Dragostea în vremea holerei, unde Gabriel García-Márquez îi face pe protagoniștii lui, Fermina și Florentino, să se drăgostească la senectute, cu sfială, jenă, rușine la început, apoi cu destulă curiozitate, destulă pasiune și tihnă. Cei doi bătrâni descoperă că trupurile lor flasce sunt încă făcute să se iubească, să se dăruie și să fie mângâiate. Și găsesc împreună trucul ca să prelungească acest lucru într-o călătorie fără final, în pofida clevetelilor, a prejudecăților, a dogmei socio-umane.

Senectutea și joaca din preajma ei nu mă mai sperie de oarecare vreme, întrucât știu că de-abia atunci voi avea timpul să citesc ori mai degrabă să recitesc pe îndelete. La viața mea de până acum (din care 37 de ani au fost de lectură lucidă, asumată) am citit vreo 2500 de cărți în caz că exagerez, dar cu siguranță vreo 2000. Or, dintre acestea doresc să recitesc în tihnă vreo 50, să zicem. Să le tot re-re-recitesc. Dar răgaz nu va fi decât la bătrânețe, fiindcă slujbele pământești sunt cronofage: așa încât mă mângâie acest gând al bătrâneții mele de recititor-rerecititor-rererecititor și tot așa. Să știu că pot să stau cu cafeaua ori ceaiul fără grabă, să ascult muzică, să lâncezesc cât vreau eu într-o pagină de carte ca într-un cufăr, să mă cuibăresc acolo, fără să fiu alungată de mersul accelerat al timpului. Acest gând este unul de-a dreptul voluptuos.

La fel de alinător e gândul că voi putea să scriu la senectute, fără să mai fiu grăbită de ceva anume (edituri, obligații profesionale, faimă și destule alte ingrediente). În acest sens, mi-am pregătit ritualul printr-o amânare a câtorva cărți dragi mie, pe care intenționat nu le-am sfârșit de scris. Ele se găsesc la jumătate ori la sfert ori sunt încheiate fără a fi șlefuite tocmai întrucât am dorit să îmi construiesc o mică bibliotecă din propriile mele manuscrise pe care nu vreau să le arunc încă în lume, nu vreau să le dau drumul să iasă din mine. Plăcerea de a scrie la aceste cărți la senectute nu mi-o poate lua nimeni, e doar a mea, mă locuiește deja. Fie că va fi într-o mică și uitată insulă grecească (fără turiști – asemenea locuri caut deja în fiecare vară, de vreo 20 de ani încoace, când în luna august dispar din lume, în diferite sate risipite și izolate, cu măslini, rodii, harbuji, smochini și cactuși – din Elada) sau acasă, la Cluj, în apartamentul de unde, de la etajul zece, se zărește jumătate din orașul meu, șerpuit de Someș și de dealurile copilăriei mele. Spre mica insulă grecească mă vor purta, poate, ridurile din colțul gurii, fiindcă eu așa le văd acum, sublimate, ca pe niște cărări ori pârâiașe. Ori poate altceva mă va duce într-acolo.

Când am început să scriu la textul acesta despre senectute s-a întâmplat că am regăsit un bilet de autobuz de prin 1985. Rămăsese în ediția princeps a cărții pe care eu o consider ca fiind cea mai frumoasă (și misterioasă) scrisă vreodată în limba română, este vorba despre romanul-poem Zenobia, de Gellu Naum. Sau, poate, rămăsese între niște fotografii de-ale mele de când eram fetiță, pe care mama (care are 83 de ani acum) mi le-a adus înainte de Crăciun, căutând niște poze de care aveam nevoie. Pe biletul de autobuz scrie I.O.T.C., 9 – 732349 – C și I.O.T.C., 9 – 732350 – C. Lei 0,40. Iar pe margine scrie – Regim special. De la acest regim special mă întorc la bătrânețe, fiindcă senectutea mea viitoare va fi legată și de acest bilet de autobuz, vechi de atâția zeci de ani. Întrucât nefolosind atunci, odinioară, acest bilet de călătorie, iată, călătoresc acum înapoi (ceea ce este previzibil), dar și înainte, în viitorul bătrâneții mele, care nu mi se pare grotesc ori întunecat, ce-i drept nici înțelept neapărat ori ultraluminos, ci altfel. E un bilet de autobuz către o bătrânețe hâtră (singura mea șansă reală de senectute asumată și voluntară), către o stază ludică și măcar semi-lucidă. Lucrul acesta îmi tihnește de pe acum, nu fiindcă nu ar mai exista boli, moarte ori suferință și disperare (plus riduri, oase fragile, carne flască & Co), ci întrucât joaca de pe acum mă face să-mi liniștesc demonii (atâția câți au mai rămas) și spaimele, să le sublimez adică – ce verb pretențios, dar real în procesul său de autoalin(t)are -, să le descarc și să le azvârl la naiba-n praznic. Lucrul acesta îmi tihnește, cum spuneam deja, mă face să fiu în mod statornic vie, acută, acidă, frenetică, dar și șugubeață, zurlie, năstrușnică (sper!). Nu voi sta să-mi cusurgesc viitoarea senectute, nu am vreme de așa ceva; dacă poftesc să mi-o trăiesc în mod jucăuș, apoi se cuvine să încep joaca de pe acum, fără alte vorbe de prisos (sau în răspăr). Am zis-o.