Troița din Angelus

is

“Era o masă din piatră, la care obişnuiau ei să se aşeze în amurg, vegheaţi de licurici şi de păsările flamingo. Strânşi laolaltă şi aşezaţi pe scaunele rotunde, fără spătar, îngerii cei trei tăcură, aşa cum le era obiceiul. Numai că de data aceasta, fiind pentru ultima oară şi în ultimul lor răstimp că se mai aflau în Zonă, cei trei îngeri nu mai arătau ca de obicei. Întâi de toate că nu mai puteau fi deosebiţi nicicum unul de altul, de parcă ar fi fost tripleţi, adică gemeni desăvârşiţi. Apoi gâturile lor se alungiseră foarte tare, ca nişte ţevi către cer. Din tunicile azurii ţâşnea o lumină cu firişoare arămii, iar părul lor se făcuse galben ca grâul copt. Mâinile deschise pe masa rotundă şi ochii lor sclipeau: îngerul din mijloc privea la cel din dreapta care, la rândul lui, privea la îngerul următor, aflat tot în dreapta. Cercurile dintre ei erau concentrice. Să ne aducem, însă, aminte că îngerii nu sunt adăposturi trupeşti decât oarecare vreme. Când adăposturile acestea li se strică, ei ies dintr-însele, întrucât ei sunt suflet sută la sută. Noi preferăm să spunem, totuşi, că ei sunt inimă rubinie sută la sută. De aceea îi şi iubim şi dorim pe îngeri, fie că sunt păzitorii noştri sau nu. Cine i-ar fi privit pe cei trei străini de departe ar fi putut crede că erau conectaţi la o priză electrică, întrucât un tremur uşor, un zvâcnet suav putea fi perceput ca ieşind din degetele lor. Erau îngeri fără nume, de parcă ar fi fost gestaţi în cocoane de mătase care încă nu se desprinseseră de dânşii, ci tot lipite erau de ei, ca nişte veşminte ale naşterii infinite. Iar ochii lor alungiţi păreau smălţuiţi şi umerii lor, deşi fără aripi, păreau pufoşi, şi ei în întregime erau chipeşi, cu strălucirea pe care o dă desăvârşirea şi harul de a fi mesageri supremi sau ai nimănui. Şi beatitudinea era nu doar promisă în ei, ci conţinută ca o voluptate de sine. Iar tristeţe nu exista în dânşii din pricină că povestea lor se sfârşea aici, întrucât fiecare poveste sfârşită este reîncepută altădată şi altfel, chiar dacă sufletul omenesc nu mai ştie aceasta. Deci îngerii se priviră, tăcură şi aceasta a fost: între ei se ţesuse o dantelă luminată, ramificată. În trupul lor nu era nicio tânguire ori făcătură. Despre lighioanele din suflet nu aveau habar, acestea doar în oameni se aflau. Aerul era transparent cât să fie frânt, deşirat, apoi umplut cu fâşii moi de raze. Alcătuiau o icoană migălită, adorată pentru frumuseţea ei azurie şi galbenă, pentru catifeaua ei irizată.”

(ANGELUS, Humanitas, 2010)

Angelus1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: