Aș fi vrut să mă fi născut cu vreo zece ani mai devreme și să mă aflu în America

Album de familie rock

În revista STEAUA nr. 2 din 2016, Doru Pop face o anchetă grozavă, intitulată „Zvon de muzică rock – Preferințe muzicale în comunism”. Răspund la anchetă o droaie de oameni faini precum Liviu Antonesei, Florin Bican, Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Andrei Codrescu, Dan Coman, Ovidiu Pecican, Feleki Karoly, Simona Sora, Călin Stegerean, Mihail Vakulovski și subsemnata. Iată aici răspunsurile mele la întrebările lui Doru Pop.

CHESTIONAR

  1. Ce genuri muzicale ascultai în anii 60-80? Care erau trupele tale preferate? Care erau piesele rock preferate? Explică-mi de ce alegeai aceste formații?
  2. Care erau vedetele de muzică (rock, pop) pe care le considerai modele? În ce măsură comportamentul lor ți-au influențat viziunea despre lume, societate, politică?
  3. Ascultai muzică autohtonă de tip folk-rock? Ce formații, ce muzicieni? Explică-mi opțiunea pentru sau în defavoarea lor.
  4. Cum îți procurai muzica înainte de 1989? Care erau traseele prin care ajungeai la noile hit-uri, la noile albume? Ce făceai pentru a obține piesele? Pe ce tipuri de suport ascultai? Ai fost vreodată criticat sau ai pățit ceva (social, familial) ca urmare a ascultării muzicii rock?
  5. În ce contexte ascultai muzică rock? Care erau grupurile pe care le frecventai în perioada aceea. În ce măsură tipul de muzică pe care îl ascultai ți-a influențat comportamentul?
  6. În ce măsură muzica rock pe care o ascultai ți-a schimbat ideile despre lume, societate? Dar despre politică? Ți-a influențat muzica occidentală ascultată în perioada comunistă convingerile ideologice? În ce fel?
  7. Aveai o ideologie politică în perioada respectivă? În ce măsură muzica pe care o ascultați ți-a definit în acea perioadă o atitudine anti sau pro-comunistă. Care era atmosfera în cercurile de prieteni apropiați pe care le frecventai?
  8. Cum ai descrie influența muzicii ascultate în acea perioadă asupra scrisului/ artei tale? Poți da câteva exemple? Există influențe în cărțile/ lucrările tale, în tipul de lecturi pe care le faci? În ce lucrări folosești referințe la piese sau trupe celebre din epocă? Poți detalia această influență a muzicii rock în câteva istorioare personale?

 

În gimnaziu eram cu folkul, la modă în România, ca toată puștimea de vârsta mea: Valeriu Sterian, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Mircea Florian, Marcela Saftiuc (pe care îi știam mai ales prin intermediul Cenaclului Flacăra). Cântam și chiar zdrăngăneam la chitară folk de musai ca de nevoie și de plăcere. Prin clasa a șaptea, mama mi-a cumpărat un disc cu trupa Phoenix și mai târziu m-a dus chiar la un concert Phoenix unde am văzut și eu cum arată o trupă ca lumea și ce înseamnă un show. Prin clasa a opta și apoi a noua (aveam treisprezece-paisprezece ani) ascultam lucruri amestecate: Abba și Boney M (care erau la modă), întâmplător și foarte rar ascultam The Rolling Stones (Angie era un blues trăznet). Toate – la casetofon (unul mic și defel grozav). Dar în prima excursie făcută cu clasa mea, la munte, într-a noua, am auzit pentru întâia dată trei melodii de Pink Floyd (Echoes, Wish You Were Here și Shine On You Crazy Diamond – pe care se dansa aproape în transă) și atunci am simțit că ceva s-a schimbat definitiv în mine. Era altceva, altcumva, altfel și mi se potrivea. Am știut cumva pe dinăuntru și pe dinafară că voi fi o pinkfloydiană pentru totdeauna. Și așa a fost. În liceu am devenit fană și a altor trupe, însă doar prin câteva melodii care erau grozave: Deep Purple (Smoke On the Water și Child In Time), apoi Uriah Heep (July Morning). Cred că ascultam și Led Zeppelin (deși trupa aceasta a devenit pentru mine importantă ceva mai târziu, mai ales prin melodiile Stairway to Heaven și Kashmir). Bob Dylan era un cântăreț obișnuit în liceu, fiindcă îi cântam muzica, alături de prietenele mele chitariste. Mai ascultam bucăți din Hendrix (Hey, Joe) și Janis Joplin. Și, firește, cum altfel, ascultam ritualic, la Radio Europa Liberă în Top 10, Eagles cu Hotel California, un hit cântat în draci, de la care a pornit, de altfel, și cea mai recentă carte de poezie a mea, California (pe Someș), publicată în 2014.

Nicu Covaci de la Phoenix și mai tarziu Mircea Baniciu erau percepuți de mine ca tipi cu charismă. Mai era Dan Andrei Aldea de la trupa Sphinx. De Dorin Liviu Zaharia am aflat doar după căderea comunismului și l-am ascultat cu întârziere, din păcate. Pe plan băștinaș așa stăteau lucrurile. În rest, eram vrăjită de David Gilmour și Roger Watters de la Pink Floyd (despre Syd Barrett urma să aflu mai târziu, paradoxal!), dar și de Janis Joplin. În timpul facultății am intrat în contact empatic și cu muzica trupelor Jethro Tull, Genesis, Yes, Queen, King Crimson sau Emerson, Lake and Palmer, dar și Black Sabbath: prin urmare, figuri precum Ian Anderson ori Peter Gabriel ori Freddie Mercury au avut impact asupra mea, fiindcă era vorba de un soi de derviși rotitori în muzică. Ozzie Osborne (de la Black Sabbath) era și el un ciudat destul de fascinant. Un efect de drog au avut asupra mea Jim Morrison de la The Doors, Regele-Șopârlă (despre care am scris câteva poeme) și Peter Hammill de la trupa Van der Graaf (Generator). Cea din urmă este trupa favorită a lui Corin Braga. Ne-am căsătorit pe când eu aveam 21 de ani, iar Corin – 23 de ani, prin urmare am ascultat împreună multă muzică de-a lui Peter Hammill, pe care o povesteam laolaltă în fel și chip. Pe muzica Pink Floyzilor, a lui Jim și a lui Hammill am scris, uneori, poeme simili-psihedelice.

Așa cum am spus deja, vremurile erau de asemenea natură încât, în România cel puțin, folkul și rockul  se ascultau la pachet. Folk băștinaș și rock străin mai ales. Folkul ținea de atmosfera de la școală, din gimnaziu, rockul a depins, însă, de sensibilitatea mea care a înclinat în acest sens spre o muzică rebelă. Aveam o prietenă specială, în liceu, care m-a introdus în muzica Beatles-ilor, întrucât iubitul ei avea toată discografia trupei și o inițiase la rândul lui. În clasa a unsprezecea, un fapt esențial a fost acela că profesorul nostru de biochimie – Costel Sârbu (învățam la liceul clasic de chimie-biologie din Cluj, întrucât voisem cândva să candidez la Facultatea de Medicină; dar am rămas aici și după ce mi-am schimbat opțiunea pentru Filologie), un tip tânăr, arătos și foarte deschis la minte și la muzici, ne-a trimis în oraș să vedem filmul The Band și apoi ne-a adus la școală, ca să ne pună, după ore, să ascultăm albumul The Wall de Pink Floyd. Pentru mine și pentru colegii mei de liceu a fost o revoluție sută la sută, pentru că ani de zile am rămas în cap cu refrenul din The Wall (We don’t need no education…) și cu una din melodiile-cheie ale acestui album – Comfortably Numb.

Trebuie spus, însă, că adesea, unele perioade sonore din viața mea au depins pur și simplu de trupe la modă, pe care le ascultam și eu asemenea majorității colegilor de clasă; aceștia nu erau neapărat rockeri sau psihedelici. De pildă, în clasa a șasea de gimnaziu era la modă trupa Smokie (și melodia Living Next Door to Alice), iar prin ultimele două clase de liceu erau la modă Boney M și Abba (cu melodii dansante și vivace); mi-aduc aminte și de Donna Summer (cu hitul Hot Stuff), Modern Talking, de baladele trupei Scorpions, AC/DC, Whitney Houston, Jean-Michel Jarre, Nick Cave and Bad Seeds. Lucruri amestecate, după cum se vede. Ciudat sau nu, Michael Jackson și Madonna nu au avut impact asupra mea aproape deloc, deși erau la modă. Pe Madonna am descoperit-o de altfel, cu câteva videoclipuri profesioniste, doar după prăbușirea regimului comunist din România. Pe U2 și P. J. Harvey și Velvet Underground, tot așa, doar după 1989 i-am ascultat. Și ar mai fi.

Ascultam multă muzică nouă și muzică rock la Radio Europa Liberă. Erau emisiunile lui Cornel Chiriac – de neuitat. Mergeam la festivaluri de jazz (la Sibiu în 1982-1983-1984) și de rock (la Costinești în 1981 și la Craiova în 1982). Mă împrietenisem cu niște hipioți din București și în special cu unul din Craiova, care avea peste treizeci de ani și cunoștea multă muzică. Prin cel din urmă am ascultat, de pildă, emisiunea înregistrată a lui Cornel Chiriac despre capodopera trupei Moody Blues – Nights in White Satin.

Aveam un casetofon oarecare, acesta era aparatul de bază la care ascultam. Mai târziu mi-am cumpărat și discuri de muzică rock, aduse din străinătate și vândute în piața de vechituri de la marginea orașului Cluj sau la mare. Exista, însă, și o industrie clandestină de înregistrat casete cu muzică occidentală „putredă”. Părinții mă lăsau să ascult ce muzică doresc, nu am avut niciodată vreo interdicție în acest sens (în paralel cu rockul și muzica disco – foarte la modă în discotecile școlilor și taberelor de la mare – , ascultam și destulă muzică simfonică și mergeam ritualic la Toamna muzicală clujeană, la diferite concerte). Eram interesată de orice era nou: așa am ajuns, de pildă, la un concert Ars Nova, dirijat și condus de compozitorul Cornel Țăranu (pe când aveam vreo nouăsprezece ani).

Când profesorul de biochimie ne-a pus, la liceu, după ore, albumul The Wall am știut că acest album face o breșă în sistem, că nu trebuie să vorbim despre asta, ca profesorul nostru să nu pățească vreun neajuns (era prin 1980). Am receptat albumul ca pe o revoltă colectivă.

Ascultam rock la petrecerile noastre cumva psihedelice, dar în mod neasumat, în liceu, și asumat în timpul facultății, sau în excursii. Am fost vrăjită de fenomenul Woodstock și am știut că unul din timpurile mele faste ar fi fost perioada flower-power la apogeul ei american. Aș fi vrut să mă fi născut cu vreo zece ani mai devreme și să mă aflu în America. Acesta era motivul pentru care mă îmbrăcam atipic pentru epoca în care trăiam în România, cu vestimentații întotdeauna lungi (fuste, sarafane, cămăși, tunici). În timpul facultății am purtat adesea părul împletit în vreo zece codițe, uneori cu monede găurite prinse pe șireturi de piele pe care le înlănțuiam în jurul părului! Aveam și o brățară dintr-o furculiță, purtată la gleznă (lucrată la festivalul de rock de la Costinești, în 1981). La facultate, aveam prieteni cu care ascultam multă muzică la diferite serate-petreceri. Nu, în ultimul rând, după ce m-am căsătorit cu Corin (eram foarte tineri), ascultam ritualic, sâmbăta și duminica, muzică progresivă, rock, psihedelică. Mă consider în continuare a fi o femeie flower-power, dar mă manifest astfel exclusiv în particular, adică acasă ori cu prietenii (nu la facultate unde am slujba de bază și unde îmi place mult să lucrez cu studenții!). În consens cu reveriile mele flower-power am și condus la Facultatea de Litere din Cluj două ateliere psihedelice (de scriere creatoare): unul pe muzică (în 2007), altul pe proză (în 2012).

În România comunistă, muzica rock și psihedelică erau percepute ca anti-sistem, prin urmare ca anti-comuniste, deși într-un sens lejer (nu în unul tare). Lucrul acesta a fost vizibil, de pildă, concret, la festivalul de rock de la Costinești, în 1981, unde Miliția încerca să îi hărțuie pe hipioții care veniseră la festival și care, destui dintre ei, arătau ca niște hipioți-stas: cu bărbi și păr lung, cu blugi. Am găzduit atunci, într-o noapte, câțiva tineri hipioți bucureșteni (fete și băieți) care nu aveau unde să doarmă și erau vânați de Miliție, fiind considerați paria, anti-sociali, outsideri. Știam că muzica aceasta era altceva decât România comunistă, dar nu i-am acordat neapărat un sens ideologic ori politic altfel decât de revoltă anti-sistem, în general.

Pe de o parte făceam parte din sistem (eram o liceancă oarecare, apoi o studentă cu note mari și o persoană socială civilizată), pe de altă parte eram o extravagantă ca opțiune culturală (literară, muzicală, vestimentară), adică anti-sistem.

În volumul meu de poezie Oceanul Schizoidian (1987, 2006) sunt câteva poeme scrise pe muzică de Pink Floyd, The Doors și Van Der Graaf (Generator) și chiar un poem aparte, un soi de medalion despre Jim Morrison (poemul se numește Jim călărește șarpele). În cartea scrisă cu Andrei Codrescu – Submarinul iertat (2007) – cuplul alcătuit din beatnicul american și pianista transilvană din acest lung poem discută, liric-narativ, nu doar despre poezie (și polemizează ca atare), ci și despre atmosfera flower-power care funcționează cumva underground în poem (prin Yellow Submarine și alte ingrediente). Chiar și în cartea de poezie Ținutul Celălalt, scrisă împreună cu Marius Conkan, deși este vorba despre doi prichindei aflați într-un orfelinat, marcați de autism și sindromul Down, apar, la un moment dat, leitmotivic și stâlcit (pe limba copiilor), invocate două hituri-cheie: Shine On You Crazy Diamond (Pink Floyd) și Stairway To Heaven (Led Zeppelin). Dar acestea au fost doar niște secvențe inserate în cărți care aveau o altă miză de fond. În schimb, în California (pe Someș) – 2014, am pornit explicit de la atmosfera flower-power de acum treizeci de ani și mai bine, având ca fond muzical melodia Hotel California a trupei Eagles. Totuși, cartea mea e scrisă mai degrabă în ton jimmorrisonian (și pe alocuri, mai rar, pinkfloydian), fiindcă miza ei este una simili-șamanică, de invocare a vârstelor, timpurilor (amestecate unele cu altele), straturilor mentale, sufletești și spirituale ca într-un zigurat.

NOTĂ

Ancheta în întregime se găsește aici:

http://revisteaua.ro/old/core/numere/2016/Steaua_2_2016.pdf

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: