De la Orbitor la Solenoid (1)

          După ce voi termina Orbitor, voi avea sentimentul că mi-am plătit biletul în această călătorie, în această lume, declara Mircea Cărtărescu în 2006, în cadrul unei dezbateri organizate la Cluj de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului. Între timp, trilogia Orbitor a fost încheiată, primul volum a fost publicat în 1996, al doilea în 2002, ultimul, în 2007. Iar în 2015 a apărut un alt roman masiv al autorului, Solenoid, cu miză mai ambițioasă decât în Orbitor, întrucât substratul a devenit unul metafizic și chiar cosmic.

La aceeaşi dezbatere Phantasma din 2006, Mircea Cărtărescu şi-a prezentat pe îndelete şi în volute concepţia de creator, cu aplicaţie pe Orbitor. Nu în zadar una din afirmaţiile sale a fost aceea că îşi concepe scriitura și cărţile, nu ca un arhitect, ci ca o termită (arta sa fiind una termitieră). Într-adevăr, trilogiei Orbitor i se poate aplica metoda de construcţie a termitei (faraonice), care e un arhitect instinctual, nativ, şi nu un arhitect livresc, intelectual. Pentru a înţelege Orbitor, Mircea Cărtărescu le-a livrat participanţilor la dezbaterea Phantasma instrumentele de analiză, disecţie şi deconstrucţie, pe care le voi prezenta şi eu în cele ce urmează, folosindu-mă de explicaţiile autorului.

Prima idee care stă la baza constructului literar al lui Mircea Cărtărescu în trilogia Orbitor (dar şi în alte texte ale sale) este aceea a păpuşii ruseşti: lumile nu sunt una singură sau mai multe, independente între ele, ci se nasc una din alta, într-un elan germinativ și într-o progresie infinită, dilatabilă continuu, de aici fascinaţia pentru vârtej, trombă, pentru spaţiile şi gesturile concentrice, ritualice. O sămânţă vie aruncată în cosmos rodeşte nu doar un produs multicefalic, ci un marsupiu ori uter al lumii care se autogenerează spectaculos. Lumile curg sau cad, de aceea, în cascadă – iată o altă metaforă preferată a lui Mircea Cărtărescu, pe care autorul o şi defineşte prin intermediul holonului şi a holarhiei. Holarhia este un concept aparținându-i scriitorului și gânditorului Arthur Koestler (1905-1983). Conceptul a fost livrat pe piața mondială de idei în 1967, referindu-se la fenomenele și procesele dispuse ca structuri organizatorice ierarhizate. Holonul este parte a unei holarhii, respectiv un sistem care se comportă simultan ca sistem și sub-sistem; subîntreg al Universului (Galaxiei) stabil într-o ierarhie. Ideea (şi obsesia) de Tot depinde de această concepţie holarhică, specifică, afirmă Mircea Cărtărescu, sistemului gnostic de gândire. Cercurile concentrice ale lumilor nu se desfăşoară însă oricum, ci au o formă geometrică, iar aceasta este spirala, ca o scară dinspre infern spre cer sau invers. Concepţia gnostică l-a influenţat pe Mircea Cărtărescu şi la nivel conţinutistic, autorul fiind fascinat, creator vorbind, de existenţa celor doi demiurgi, unul bun, altul rău, ale căror creaţiuni sunt şi ele pe măsură: în Orbitor, este vorba de cei doi fraţi gemeni, Mircea şi Victor, alcătuind Sinele rupt, schizoid, fracturat în bine (spirit) şi rău (materie), până când (com)uniunea și reîntregirea să aibă loc în finalul trilogiei.

Importantă, ca unealtă de creație pentru Mircea Cărtărescu, este și metafora asimptotică, legată de geometria spiralei, deja amintită aici: spirala care, asemenea dansului unui derviş rotitor, înfoaie lumile, le face să dănţuiască, să se dezvolte, să crească progresiv. Teoria care l-a influenţat cel mai mult pe Mircea Cărtărescu, autorul însuşi asumându-şi influenţa cu pricina ca pe o marcă specifică, este teoria fractalilor: de aceea, la dezbaterea Phantasma, autorul a declarat că Orbitor este un roman fractalic. Conceptul de fractal a fost lansat pe piața mondială de idei, în 1975, de către Benoît Mandelbrot. Cuvântul fractal vine din latină (fractus) și înseamnă spart, fracturat ; este vorba despre o figură geometrică fragmentată care poate fi divizată în părți ce sunt cópii miniaturale ale întregului. Ce înseamnă roman fractalic, fără ca acest termen să inhibe înţelegerea trilogiei lui Cărtărescu sau să presupună neapărat cunoştinţe matematice avansate şi pretenţioase, care complexează? Fractalii (în sens aplicat literar) sunt nişte instrumente textuale ajutătoare care repetă imaginile-cheie, detaliind continuu şi închegând cu minuţiozitate (ca într-o dantelărie jungloidă) un puzzle sau mozaic ce devine detaliu pentru altceva ; şi tot aşa, la infinit. Fractalul este detaliul care devine centru şi naşte alte detalii care devin centri. Iar, la nivel fractalic lăuntric, Orbitor redă detaliul ori detaliile generate la infinit ale minţii autorului său. Detaliile care devin centri şi produc alte detalii sunt necesare pentu a închega o imagine dragă lui Mircea Cărtărescu, aceea a hărţilor craniene, prin care Lumea poate fi controlată sau poate controla ea însăşi celelalte Lumi derivate din ea. Călătoriile cerebrale sunt des întâlnite în Orbitor, fie ca iniţieri în constructul cosmic al Lumii, fie ca metafore pentru chiar ideea de Creaţie şi de Carte. O vizibilă obsesie mallarmeeană și borgesiană a impregnat dintotdeauna această temă dezvoltată contrapunctic de autorul român. Chiar numele trilogiei este legat de această obsesie: orbitor (cuvântul) are funcţia unei mantre care, repetată ritualic, produce iluminarea, Nirvana, intrarea în Lume şi în Carte. Obsesia demiurgiei este, la rândul ei, intim relaţionată de această mantră: cartea se scrie, tocmai este scrisă sau va fi scrisă cândva de un autor-matrice, dar va fi scrisă direct prin intermediul hărţii sale craniene care este Lumea (mantră, mandală).

Cele trei volume din Orbitor, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, au o structură funcțională cu trei straturi narative (precum foiţele de ceapă): 1. stratul numinos, epic-pitoresc al copilăriei (cu tot fabulosul său mărunţit în delicii proustiene); 2. apoi stratul realist (cu inserturi masive, în volumul al treilea, mult mai ample decât în celelalte două volume, despre istoria comunismului românesc şi, parţial, a postomunismului românesc, drapat în simboluri şi figuri ale autorităţilor) şi 3. stratul mistic-cosmic (sau cosmogonic, mai degrabă), pe care autorul a mizat cu predilecţie făţişă, în acest caz el propunând o mistică interreligioasă.

Gnostic, fractalic, holarhic, asimptotic, spiralat, termitier, toate aceste calificative aplicate romanului Orbitor sunt valabile, pentru că autorul însuşi şi le-a asumat creator şi practic vorbind, nu doar teoretic. Că este vorba despre un roman postmodern și inițiatic, cu structură şi de ambiţie, să spunem, pynchoniană (Thomas Pynchon fiind unul din autorii favoriţi ai lui Mircea Cărtărescu, recunoscuți ca model), contează mai puţin. Esențială este arhitectura termitieră a trilogiei și miza sa metafizică.

(fragment dintr-un eseu publicat în revista Steaua)

DSCF9021

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: