Nonpoezie, postpoezie, subpoezie

Angela Marinescu 2014

Când acum mai bine de un deceniu i-am luat un interviu (pentru revista Steaua) Angelei Marinescu, am portretizat, printre altele, şi ceea ce eu numesc poezia „neagră” a autoarei: o poezie care exorcizează nevroze şi traume şi care exprimă aproape perfect stările extreme de tensiune şi anxietate care există în noi. Poeta nu a fost iritată de portretul meu, ci doar de formula „poezie neagră” pe care o resimţea ca pe un corset. Drept care a replicat în următorul fel: „/…/ iubind prea mult viaţa, nu mă satisface viaţa, ci ceva dincolo sau dincoace de viaţă. Ca un sinucigaş ce se sinucide din prea multă vitalitate. Îţi execuţi vitalitatea (din cap) cum poţi”.

În anul 2015, Angela Marinescu are parte de o ediție specială (blindată, aș spune) a Operelor sale complete, pusă sub tutela titlului Subpoezie. Editura Charmides și-a asumat acest lucru, Al. Cistelecan fiind prefațatorul de sinteză al poeziei flagelante și autoflagelante, made in A.M., pe care criticul o încadrează în categoría nihilistelor și autenticistelor. Opere complete, volumul I, au parte, însă, și de o confesiune explicativă a autoarei care afirmă că a refuzat întotdeauna, ca poetă, să fie circumscrisă culturii, poezia sa rebelă fiind una subsumată exclusiv anticulturii ori, mai exact, subculturii. De aici titlul-umbrelă, al operelor complete, de Subpoezie. Mărturia de la începutul cărții, a autoarei, are și o miză creatoare intimă: poeta a fost și este dependentă de propria-i poezie, a fost unită ombilical (și exorcizator aproape) cu/de poezia sa, de aici o afirmație auctorială tumultuoasă precum următoarea: „M-am drogat cu poezia mea ca și cum mi-aș fi introdus în vene heroină.”

Opere complete (I) conține câteva poeme inedite, plus unsprezece volume ale Angelei Marinescu (în ordinea lor descrescătoare – de la Intimitate din 2013 la Parcul din 1991).  Angela Marinescu a optat, la un moment dat, pentru o schimbare simbolică a numelui ei consacrat de poetă, trecând de la Marinescu la Marcovici (care era și este numele tatălui ei) și de la poezie la post-poezie, iar acum la subpoezie (revenind la numele auctorial consacrat, Marinescu). Aceste treceri onomastice simbolice au avut influență evidentă și asupra textelor sale.

Ceea ce menţine proaspăt tonusul poeziei „negre” a Angelei Marinescu este extremismul, libertinismul liric, niciodată inhibat, prizabil tocmai pentru lipsa de tabu-uri şi prejudecăţi, pentru naturaleţea cu care înfruntă viaţa într-un mod viril, dar care nu primejduieşte neapărat feminitatea atât de specială a poetei. Din punctul acesta de vedere, poezia Angelei Marinescu are multe calități: este, cum spuneam, ultravie, proaspătă, autentică, tragică (nu în sens desuet, ci percutant, tulburător). Nu degeaba, în interviul de acum un deceniu, Angela Marinescu declara: „/…/ în poezie eşti permanent avangardist, chiar atunci când te confesezi, pentru că eşti permanent în plină acţiune asupra ta însăţi, dar şi asupra celorlalţi. Nu descrii, nu informezi, nu faci stil, nu eşti calofil, faci limbaj aşa cum respiri, lărgind limitele confesiunii şi, implicit, ale limbajului. /…/ Textul scris sub imperiul activ al lamentaţiei trebuie să aibă nuclee inteligente pentru a fi comprehensibil”.

Tadzio și Angela von Aschenbach

Dintre poemele inedite, un rol central îl are poemul cel mai amplu, Tadzio, care deschide volumul I al Operelor complete și conține un manifest intergeneraționist cu o miză anume a autoarei. De la Angela Marinescu am făcut un salt onomastic la Angela Marcovici și ne-am întors la Angela Marinescu.

În prefață, Al. Cistelecan îi reproșase, la un moment dat, poetei că (în câteva din volumele sale publicate în postcomunism) ar fi devenit mimetică față de poeții douămiiști, deși aceștia erau de fapt, copiii ei teribili, prin adopție tematică și, parțial, chiar prin stil. Poemul Tadzio ar putea fi un răspuns amplu către toți cei care i-au reproșat un oarecare mimetism față de douămiiști, dar textul vorbește, mai degrabă de altceva, anume, de fascinația demiurgică a Angelei Marinescu față de poezia douămiistă pe care, însă, a înghițit-o și devorat-o în propria ei poezie din ultimii ani. Mai exact, fascinația poetei a fost una simili-adictă față de poezia douămiistă în care ea a recunoscut o înnoire a poeziei românești, dar și o rubedenie epigonică. Poemul Tadzio este micul omagiu al Angelei Marinescu față de poeții aflați acum la peste treizeci de ani, dar și actul ei devorator față de această poezie douămiistă care, pe alocuri, i-a fost un soi de muză de întreținere. De ce s-a întâmplat un astfel de act poetic de canibalism simbolic? Întrucât poezia douămiistă a conținut, pe anumite partituri ale sale, aceeași tendință de subcultură (sau anticultură), precum nuanța pe care Angela Marinescu o amintește în confesiunea ei de la începutul Operelor complete. Reamintesc că prin anticultură și subcultură, poeta definește o revoltă și opoziție față de cultura oficială (în acest caz, față de poezia oficială), sensul nefiind unul condescendent, ci de frondă. Tadzio este, de aceea, o făptură colectivă și creatoare care poartă numele băiatului afrodisiac ce l-a sedus și inițiat (voyeuristic, dar și ontic) în pasiune pe Gustav von Aschenbach, din celebra nuvelă Moartea la Veneția – de Thomas Mann. Asemenea acestuia, Tadzio-colectiv a sedus-o poetic pe Angela Marinescu, deși, se cuvine să precizăm, aceasta nu este o sedusă oarecare, ci o poetă vehementă, inflamatorie, o mamă-căpcăun care s-a lăsat fermecată și în același timp și-a fermecat la rândul ei, din punct de vedere creator, fiii (risipitori). Făptura multicefalică poetic care este Tadzio nu a fost doar seducătoare, ci și vrăjită de mama-canibal, iar schimbul energetic și imagistic ori chiar stilistic a fost unul intergeneraționist. Angela von Aschenbach a construit o muză poetică din Tadzio, în care a intuit, fascinată și fascinând, la rândul său, o nouă poezie și, în același timp, o veche poezie – chiar poezia ei. Așa se explică de ce acest personaj colectiv creator, Tadzio, este simultan râvnit și repudiat, într-o relație de iubire-ură ce consacră un „complex Oedip”, strict la nivel poetic, de ambele părți. O las, însă, acum pe „Ducesa-de-sânge” (cum am poreclit-o în 1991, la ceasul apariției volumului Parcul) să vorbească și închei cu câteva fragmente de tip (auto)diagnostic din poemul invocat: „Tadzio atingere fluidă frumusețe mi-e sete direct din craniu/ fără să urmăresc precizia dorinței/ de a fi absență în spațiul întunericului// sinucidere cu moarte indusă absolut animalică/ nu-mi lăsa oboseala fizică/ în mâinile prea singure/ nu mă abandona ție însuți/ copil făcut nu născut//…// Tadzio ești perfecțiunea imperfectă/ ești corpul fără organe al nopții mele/ din care ai plonjat ca o floare de diamant/ tu ești repetiția și diferența/ din spațiul plin de pereți ai singurei mele camere/ în care tu mi-ai dat voie să exist/ doar că existența mea este absența/ copil al serii și al nopții/ și al unei dimineți ce miroase ca o piele de înger/…//”. Schimbul energetic creator a fost, cum am spus deja, intergeneraționist și devorator-devorat de ambele părți.

(Ruxandra Cesereanu – fragment dintr-un eseu publicat în revista STEAUA, nr. 12, 2015, la rubrica VARIETUR)

 

 

 

2 Răspunsuri to “Nonpoezie, postpoezie, subpoezie”

  1. nuclearrr Says:

    Cum spune Cartarescu,
    suntem „pisici gandind cu-nfiorare acest univers”…
    Asa il gandim si noi in luna decemvrie, luna
    primavarateca
    si cu o Luna Mare!
    Sarbatori fericite si poeticesti!

  2. mesmeeacuttita Says:

    Sărbători luminoase să fie! Cu Superlună!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: