Să nu mai spună nimeni că nu există Nicăieri. Călare pe o bufniță și deasupra pământurilor cețoase, înainte de venirea zorilor, cu pălăriuțe de domnișori și căciuli alungite, luna albă (ori argintie) e singura călăuză spre Nicăieri. Din aburi se mai zărește un vârf de biserică ori vreun turn, dar limpezimea ori limpezirea nu sunt lucruri de căutat în drum (în zbor) spre Nicăieri. Ținuturile sunt verzui, fosforescente, la fel ca aripile bufniței care planează de parcă ar fi licurici. Nu se știe ce va fi mai departe, dar Nicăieri are deja un contur de zonă cu povești și întâmplări.
Mesmeea Cuttita's Blog 
Lasă un răspuns