Truman Capote-cel-tânăr

În 1946, Henri Cartier-Bresson îl fotografiază pe Truman Capote, într-o imagine pe care eu o consider a fi o capodoperă. Nu știu cu exactitate de ce fotografia aceasta mă uimește în mod constant și mă atinge interior. În adolescență am citit și răsctit povestirile lui Capote cu voluptate epică, delicii, bucurii și tristeți. La maturitate am citit cu aceeași voluptate narativă și descriptivă Alte glasuri, alte încăperi. Există un soi de retard sufletesc al acestui autor, care retard e doar o formă subtilă și delicată de dostoievskianism rarefiat și întârziat. Dacă se mai adaugă și puțină stranietate, picurată ca un soi de foliculină, lucrurile devin foarte periculoase pentru cineva care nu știe să-și managerieze lăuntrul. și să-l survoleze Or, lucrul acesta mă captivează, mă face să fiu umană într-un chip aparte și atinsă, iată, de scriitura acestui autor (relativ barbar, în extravaganța lui molcomă) și de fotografia pe care i-a făcut-o un franțuz cu lentilă de geniu. Frunzele din imagine le consider a fi, desigur, niște excrescențe neuronale apărătoare (de cititori, de sine, de lume).