Savarinele

Prăjiturile din copilărie își au rostul lor în memoria care se întoarce. Nu doar din cauza lui Proust (adică nu doar fiindcă acest scriitor francez ne-a deprins să funcționăm astfel atunci când e vorba de întoarcerea refulatului sau pur și simplu de o memorie acut-diafană). Pentru mine, cele de care îmi amintesc și, amintindu-mi de ele, îmi amintesc și de fustele ori rochițele în care eram îmbrăcată, ba chiar și de felul în care eram tunsă pe la 3-4-5-6-7 ani – sunt savarinele. Duminica era o adevărată aventură să mergem la cofetăria din centrul orașului Clusium și să mâncăm savarine. Însiroparea acestor prăjituri o resimțeam ca pe un fel de a consuma, de fapt, toate prăjiturile din cofetărie, pentru puștimea dulcegăroasă din lume. Evident, până scobeam cu migală (cu lingurița) și ajungeam la bucata roșie de jeleu din vârful savarinei, era mult de lucru și de aromat papilele gustative. Prăfitura aceasta nu era ceva ușor de mâncat ; pentru mine semăna cu un munte pe care făceam un soi de alpinism duminical, pretențios. Sau mai derabă practicam un săniuș intern. Mai simt și acum felul în care ronțăiam, la final, bucata mică de jeleu, cioplită în formă de romb sau pătrat, ca pe o inimioară (deși nu avea forma inimii) – parcă aș fi fost inițiată în niște taine care nu erau accesibile pentru toți copiii. Comparam minunatele și însiropatele savarine cu alte prăjituri care mi se păreau de-a dreptul anoste : broscuțele, de pildă, cu o crustă verde de marțipan (oare?!) și cu miez hibrid neclar – uneori îți scrâșneau dinții mâncându-le. Nici după cremeș nu mă omoram. După rozaliile spumoase (mari ca niște case de jucărie pentru păpuși) – doar uneori mă dădeam în vânt după ele, atunci când în spumă se simțea cu intensitate aroma de căpșune.

Mama făcea acasă, adesea, cremă de zahăr ars – cred că am mâncat cât pentru trei vieți – era dulcegăria ei predilectă. Mai făcea și checuri, dar pe aceastea nu le-am agreat niciodată, erau cam seci și arse ori uscățive. Precum savarinele din ultimii ani ai lui Ceaușescu, hmmm, care nu mai aveau sirop (căci nu se mai găsea așa ceva pe piață) și în majoritatea cazurilor ofereau o crustă tot mai arsă pe margini.

Astăzi sunt o fană a cremelor de tip mousse au chocolat și a prăjiturii cu vișine (pandișpan, plăcintă sau altceva). Mă omor după orice are ciocolată cu lapte (topită), un vârf de frișcă (sau un strat, dar sănătos să fie, din lapte real). Cofetăriile mici franțuzești sau belgiene se găsesc și prin zonele noastre de-acum. Într-un fel, îmi răscumpăr copilăria doldora de savarine. Nu am mai mâncat savarine de un car de ani, de vreo 20 și mai bine.

(Ar fi trebuit, poate, să vorbesc și despre dulcețurile și gemurile de odinioară, dar o las pentru altădată.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: