Veneția cu vene violete (Ultima scrisoare)

Într-o seară, după ce băusem cîteva cupe cu vin de smochine, m-am aflat lîngă Ponte di Rialto, pe lîngă taverne, case de repaos, băi publice şi femei vuitoare. Erau sute de curtezane venite din toate veacurile, înlănţuite unele de altele cu mîinile şi picioarele, ca o caracatiţă împărătească. Se aflau aici Trivixana, Caterina, Hipolita, Octavia, Isabela, faimoase pentru rostirea lor lascivă. Erau aici şi cele două vestite poetese Veronica Franco şi Gaspara Stampa. Zvîcneau frumuseţile siderate ale Tulliei, Lucreziei şi Dianei de San Fantino, favorita mea. Lîngă casa violetă a pescarilor privea fetiţa Chiaretta ce avea poate, cîndva, să-şi negustorească şi ea trupul. Veniseră din alte veacuri şi trei celebre moarte în patosul dragostei carnale: Laura, Arcangela şi Bettina. Rezemate de portaluri, La Delfina, La Pandolfina şi La Faustolla începuseră deja să adulmece bărbaţi. Cîteva dintre femeile acestea ameţitoare aveau pieptul gol, altele mai purtau încă la gît eşarfele negre de tinere văduve. Mă învîrteam printre ele ca o dansatoare pe sîrmă, ca să nu le rănesc. Lupoaicele acestea flămînde m-ar fi sfârtecat dacă ar fi ştiut că scriu despre ele. O mireasmă de lichior tămîios venea dintre coapsele lor şlefuite de atîtea atingeri. Aroma nuntea alchimic cu putreziciunile. Plonjasem între aceste nărăvaşe cu gîndul să le trag de limbă, să le viclenesc, dar felul lor femeiesc de a fi mă copleşea. Cine eram eu? La Cesarina? Eram eu însămi o curtezană şi nu ştiam? Eram un scrib al cărnii ademenitoare, o călugăriţă hirsută ori un hermafrodit tăinuit? Mă lungisem năucă pe treptele celor nouăzeci şi două de biserici. Trupul meu nu ştia cine sînt. Veneţia era mama şi tatăl meu. Iar eu eram miasma lagunei.

(imagini din spectacolul „Venezia cu vene violete” – jucat în cafeneaua Enigma din Clusium, iunie 2015 – în cadrul festivalului Galactoria – tinerele actrițe au fost pregătite de Miriam Cuibus)