just return

Henri-Cartier-Bresson-enfants-jouant-dans-la-rue

(fotografie de Henri Cartier-Bresson)

Return your mind & soul & heart

 

 Nu îmi aduc aminte să fi avut multe păpuşi în copilărie: cred că aveam nişte păpuşi mici şi medii (oricum, nu foarte multe), ca toată puzderia de fetiţe la vârsta mea, până când a intervenit ceva: de un Sfânt Nicolae, părinţii mei şi-au dat toţi banii ca să îmi cumpere (era prin 1968-1969-1970?!) o păpuşă mare, elegant îmbrăcată, şatenă, cu păr lung, care se numea, cum altfel decât Nicoleta. O vreme mi-a fost teamă să mă joc cu Nicoleta, ca să nu o stric cumva, păpuşa aceea (cea mai mare pe care am avut-o vreodată) costase prea mulţi bani şi ar fi fost păcat. Apoi, după ce mi-am luat inima în dinţi şi am început să mă joc cu ea, mi-am dat seama că Nicoleta era o păpuşă cumva matură, era mai mare decât mine, nu ştiu cum altfel să spun, aşa că nu se prea potrivea să ne jucăm. Şi nu ne-am mai jucat. Dar de iubit am iubit-o.

*

A doua păpuşă de care îmi amintesc (şi pe care o am şi astăzi) era din cârpă: tatăl meu mi-o adusese de la Milano, iar numele ei era/este Giuseppina. Avea părul tuns scurt (din aţe), ochi din nasturi, gura brodată, şi era umplută cu câlţi. Mâinile şi picioarele îi erau bufante, aşa că se putea, la o adică, dormi pe Giuseppina. Cineva foarte apropiat mie mi-a spus, acum câţiva ani, că, odinioară, aş fi făcut vrăji de dragoste cu Giuseppina, dar eu nu îmi aduc aminte de aşa ceva. Păpuşa adusă de la Milano era urâţică, dar foarte simpatică şi veseloasă, drept care am iubit-o întotdeauna. Cum de ea este astăzi singura păpuşă din copilărie pe care o mai am, nu ştiu nici eu! Despre Giuseppina am scris într-o carte de poezie, Kore-Persefona (din 2004), unde păpușa e pomenită într-un poem delirionist numit Luna cu amfetamină („o păpuşă din Milano, cu ochi verzi de-amfetamină,/ o strîngeam de mîini, picioare, şi dormind cu ea alături,/ călăuza mea în somn avea limfă opalină”).

*

O altă păpușă (foarte mică), dar exotică pentru vremurile cu pricina (1969?!), era Jacqueline (așa o botezasem – sau, poate, mama, care era profesoară de franceză, îi dăduse acest nume, nu mai știu!): era franțuzoaică, prin urmare chic, și atipică. Avea și rochie (roșie, mini, de catifea raiată), dar mai ales avea blugi, botine roșii, o bluză galbenă (fără nasturi, doar înnodată în față, astfel încât i se zărea buricul) și mai ales o șmecherească șapcă cu cozoroc. Semăna cu o studentă protestatară în Parisul din 1968, pe baricade (evident, în 1969, pe când aveam șase ani, nu știam nimic despre revoltele franțuzești, studențești, din stradă, așa încât, pentru mine, Jacqueline era, pur și simplu, o păpușă neobișnuită, băiețoasă cumva – așa cum eram și eu pe vremea aceea, băiețoasă foc, în ciuda păpușilor cu care mă jucam din când în când).

*

În sfârşit, cea mai neobişnuită şi parodică păpuşă pe care o am este o mogâldeaţă verde, parţial informă: este o parodie de păpuşă voodoo, adusă mie de la New York, de doi dintre studenţii mei de odinioară (prin 2003?). Pe de o parte, falsa voodoo este surâzătoare (cu această latură poate fi folosită pentru presupusele vrăji bune), iar pe cealaltă parte este încruntată (fiind utilă, lesne de-nţeles, pentru presupusele vrăji rele). Falsa voodoo este dotată şi cu ace albe şi negre, de înfipt în timpul vrăjilor (ceea ce este peste poate de amuzant). Pe partea benefică, păpuşa este inscripţionată (în engleză) cu lucruri de genul: Fall in Love, Good Hair Day, Dream Job, Nobel Prize, Win Lottery, Get a Life, True Happiness, Financial Windfall, Taxrefund, Great Sex. În mod previzibil, pe partea presupusă a fi malefică este inscripţionată cu lucruri de genul: Lose Money, Guilt Complex, Paranoia, Bad Breath, Go Bald, No Sex, Computer Crash, Taxaudit, Hell Job, Trip to Dentist, Food Poisoning. Cel mai simpatic accesoriu este, însă, The Voodoo Handbook, adică manualul de folosire al păpuşii cu pricina (care nu are nume, mai exact pe care eu nu am botezat-o – deşi ar fi trebuit, probabil), semnat de Voodoo Loo, născut în Haiti, specialist în studiul aerului condiţionat şi al reparaţiilor de frigidere, actualmente locuind în Louisiana.

*

Uneori, amintirile sunt înșelătoare, pentru că, după o primă rafală de imagini de carusel, mi-am dat seama că jucăria mea preferată a fost un urs-motan, care mi se părea urieșesc pe vremea când eram fetiță. Când îl țineam în brațe – aveam senzația că pe mine însămi mă țin și cu mine mă măsor (într-o grilă sportivă pe care astăzi nu aș putea să o cântăresc cu exactitate, totul fiind volativ de relativ!). Ursul-motan avea pielea din catifea neagră, lucioasă, și era încălțat în cizme roz. Nu era pur și simplu un motan încălțat, nici pomeneală, ci un urs-motan, căruia îi plăceau fructele de pădure, de pildă, și bomboanele acrișoare (deși mai degrabă aș spune că acrișoarele acestea erau favoritele mele, decât ale ursului-motan). Ochii lui era făcuți din ceasuri mici care, însă, erau poticnite, nu mergeau, nu ticăiau. În acest punct memoria mea este alunecoasă, de fapt, și ambiguă în mod intenționat și mucalit, întrucât se prea poate ca ochii ursului-motan de odinioară să fi fost din nasturi. Sau pur și simplu să fi fost verzi, tot din catifea, cu pupile negre din cauciuc. Mustățile jucăriei probau faptul că era vorba despre un motan, dar botul aceleiași jucării și labele sale (ba chiar și coada scurtă) indicau o dimensiune ursulină pe care nu aveam pe atunci și nici acum nu am cum să o camuflez ori să o neg. Dar nu, mă înșel iar cu tâlc sau mă joc, întrucât coada jivinei de jucărie era lungă, adică de motan, iar labele, așijderea. La mijloc era altceva: îmi plăcea grozav să fabric imaginar un hibrid al făpturii care era jucăria mea preferată, fiindcă mă simțeam astfel așezată între lumi. Nu într-una anume și bine fixată imaginar, ci în mai multe. Mă gândesc acum cu melancolie că lucrul acesta ar putea spune destule despre mine și despre felul în care se petrece mereu integrarea mea în ficțiune.

*

În sfârșit, îmi mai aduc aminte de încă o păpușă, dar numai fiindcă am o fotografie cu ea, întrucât păpușa cu pricina nu îmi aparținea: este (era) păpușa pe care fotograful însuși (sau fotografa, nu mai știu!) mi-a pus-o în brațe, când mama a dorit, la un moment dat, să îmi facă poze oficiale. Firește, păpușa mi-era plasată cu scopul bine gândit să mă facă să tac și să nu plâng, dar mai ales să stau cuminte în fața aparatului care îmi găurea ochii cu lumina lui fulgerătoare. Numai că păpușa aceea în loc să mă însenineze, m-a neliniștit întotdeauna: era în ea ceva rece și nevralgic, ceva de pe altă lume, ceva mort. Parcă ar fi fost un strigoi. Foarte târziu am priceput de ce mă neliniștise păpușa aceea: fiindcă nu era a cuiva anume dintre copii, ci a fotografului (sau pozarului) care încerca să momească și să alinte prichindeii să fie cuminți în fața aparatului orbitor de pozat, păpușa aceea nu avea înăuntrul ei un suflet de copil, ci era, sărmana de ea, goală, vidată, mortificată. Iar mortificarea și golirea aceea i se citea în ochi. Era o păpușă moartă.

*

I-am rugat pe părinții mei să scotocească prin cămară, acum la ceasul când scriu (când închei, de fapt) această succintă istorie a păpușilor din copilăria mea (și nu numai), iar ei mi-au adus, într-o duminică, niște pungi cu o puzderie de păpuși mici, prăfuite. Le-am întins pe covor, de parcă m-aș fi aflat într-o mică morgă. Mi se părea că ele seamănă cu copiii morți (împușcați) în decembrie 1989. De fapt, morga aceea mică și fragilă eram eu, matura, care privea păpușile de odinioară cu nostalgie, dar nu îndeajuns încât să le poate reînsufleți, ca ele să fie ceea ce au fost odinioară, pe vremea când erau ultravii, strălucitoare, vorbărețe. Pe vremea când nimic nu mă putea face să cred că voi crește și voi ajunge maaaaaaaare, uitând de ele.

 P. S.

Acest text a fost început în anul 2007 și a fost încheiat la începutul anului 2014 și chiar 2015, fiindcă așa s-au potrivit lucrurile!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: