casa, omul, câinele și rămășițele catedralei

nostalghia

Când nostalghia vine, nimic nu e de ajuns să o conțină în marsupiu. Ea e o piele nouă, cauciucată psihic, care acoperă tot ce simțim, ca sub o umbrelă vie ori ca sub un acoperiș care-i făcut din fibre afective. Dar fiecare din noi știe că fibrele se vor deșira, la un moment dat: așa cum s-au adunat și țesut, tot astfel ele se vor macera, desfăcându-se. Nu nostalghia piere, însă, atunci, ci doar sentimentul nostru că ne aflăm în nostalghie și că aici e un cerc de foc cu rol dual – pe de o parte cercul ne apără de ceva (afectiv), pe de altă parte el ne face și mai vulnerabili. Întotdeauna așa sunt drumurile nostalghiei, împărțite între ce este de făcut în lumea aceasta (de acum și de aici) și ce este de făcut în lumea cealaltă (de odinioară, cândva). Remiza e rară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: