Tăietura Turcului

Firește că proustianizez adesea despre iernile de odinioară, fie că sunt la un pahar de ceai verde de iasomie (sau ceai mov de fructe de padure), fie ca sunt acasă, la o cahfea făcută în ibric țigănesc (de aurari din preajma Târnăvenilor). Douăzeci  și unu de ani, până m-am căsătorit, am locuit într-un bloc clujevit cu nouă etaje, aflat lângă Tăietura Turcului. Iar Tăietura asta era o pantă strașnică, de 150 de metri (poate și mai mult), unde iarna mașinile (nici chiar camioanele) nu prea puteau să urce ori se împotmoleau de-a binelea. Așa se face, e previzibil, cred, că iarna, când nămeții se așezau temeinic în straturi și zăpada se întărea, pe Tăietura Turcului aveau loc cele mai grozave partide de săniat unde veneau cu nemiluita toți copiii din cele șase blocuri turn (de 9 etaje – gloria cartierului Grigorescu), cu sănii de toate soiurile – din lemn cu blăniță pentru șezut, din metal vopsit în verde ori  maro ori negru, din plastic, ba chiar și pe pungi tăiate (de la o vreme), pe schiuri rupte și improvizate pentru poponeața protagoniștilor și tot așa. Unele sănii arătau ca niște cutii de chibrituri umflate, altele ca niște arme de vânătoare, altele erau pur și simplu niște sănii casnice ori de jucărie, cumpărate de la magazin și care nu rezistau mai mult de o iarnă, după care implodau, se pulverizau. Dimineața ori la prânz când ne zăream la ochii unii pe altții, săniatorii, nu  era mare scofală, dar în amurg începea un concurs de chiuituri și strigăte și răcnete și chicoteli și imprecații și azmuțituri care erau pe măsura săniilor pe care fiecare din noi le aveam și le dirijam. Eu ziceam mereu una și bună – că nu știu să conduc prea bine sania, așa încât strigătul meu, de la bun început, acesta a fost – Hepa, că nu știu să … (aici urma un verb argotic ori jargonard). În orice caz, am avut noroc, întrucât, după ce, o vreme, competitorii au râs de mine, au găsit altceva mai bun de făcut și au învățat să se ferească tocmai fiindcă aș fi riscat să le încurc pârtia și propriul lor săniat aflat la rivalitate cu ceilalți. Drept care eram lăsată să am pe margine o pârtie  îngustă, unde nimeni nu se înghesuia să mă ia la rost. Tăietura Turcului era, de aceea, uneori, doar a mea, fără vreun risc de coliziune ori încâlceală săniască. Ce vremuri – firește că le-aș întoarce chiar acum să fie aici cu mine când scriu despre ele, afară e frig, în casă e cald și bine, beau ceai, mă uit la pozele din copilărie și mă gândesc cu jind la Steaua Polară!