Fetiţa venea sărind coarda printre containerele de gunoi,
două codiţe de mînză avea şi-o cruciuliţă de tinichea,
cu gura pînă la urechi striga:
nu plecăm acasă,
morţii nu ne lasă!
Sînt Cocoşata întunericului şi intru în casa de odinioară,
acolo unde am plîns, mi-am sfîşiat hainele,
dar cu mai mult de atît frica mea nu s-a învoit,
ascunsă am fost cu părul de văduvă a nimănui
ca o gură mereu vorbitoare, niciodată tăcînd.
Bărbaţii aceia ca tigrii tineri ar fi putut să-mi fie iubiţi şi fraţi,
ei n-au ştiut niciodată că o fată-i boceşte în pod,
călare pe-un cufăr cu zestre,
deci fată-femeie, la atîta frică, nemăritată rămîi ca un animal fără căpătîi
sau logodnic să-ţi fie un mort neştiut.
De unde te cunosc, pletosule cu ochi de umbră,
şi pe tine, miel rătăcit, băutor de licori,
şi pe tine, vagabondule cu încălţările rupte de mers în pustiu,
fugiţi în odăi cu lumină de cianură,
Gheneralul are tunică de săgetător
şi dinţii lui bat pasul de defilare la începerea execuţiei.
Nu plecăm acasă,
morţii dănţuiesc pe casă,
corbii nu ne lasă.
Morţii nu îi lasă, morţii de mătase.
Iar cartea morţilor dintotdeauna a fost scrisă.
Te-ai gîndit atunci doar la dragoste, fată-femeie, nu şi la moarte,
doar dacă nu cumva îţi iubeai moartea într-atît
încît n-ai vrut nicicum să te lepezi de ea.
Sînt scriba celor ce-au murit ştiind că mor
şi-a celor ce-au murit apoi de scîrbă.
Îngeroiul privea din patul lui cocoţat în ceruri,
era o matahală de aripi împreunate şi nedescurcate,
el nu putea opri execuţia,
mesager planturos către Maimarele de niciunde.
Din pensia de trăgător,
Gheneralul cumpăra bomboane de zahăr candel pentru cîinii dresaţi de acasă
şi purta decoraţiile ca nişte încreţituri pe inimă.
Te chem acum să-i veghezi pe locuitorii gropilor fragede,
pe tine, Îngeroi, matahală sfîntă, dar oare cît de sfîntă?
Căci am fost Cocoşata întunericului,
cu ghebul de frică înalt cît un munte.
Tu, Îngeroi, te vei duce să-ntrebi despre calea bifurcată a ucişilor,
iar tu, Ghenerale, vei face găuri de-argint în frunţile lor,
ca să-i însemni pentru totdeauna.
Dar Maimarele ca o maimuţă întreită nu aude, nu vorbeşte, nu vede,
iar liniile din palmele morţilor zboară din carne
şi găurile din frunte sînt locuri pentru fluturi.
Ci eu, Cocoşata întunericului, plîng omeneşte,
mogîldeaţă de carne sînt, cu moartea venind cine ştie cînd,
călare pe jumătate de om şi jumătate de animal.
Vom muri şi vom fi liberi de moarte.
Îngeroiul cu fracul despicat de burta hrănită cu abur
avea o coadă pufoasă de iepure.
Decoraţiile Gheneralului tremurau pe piept ca geamurile sparte.
Cînd Maimarele călca printre supuşi,
morţii treceau fiecare pe dinaintea lui,
ca să-şi rostească lecţia la şcoala de apoi.
Fetiţa a ajuns tot sărind coarda pînă-n ceruri
şi-a auzit acolo cum îngerii dădeau din aripi şi se-nvolburau.
Gheneralul stătea în pîntecul mamei ca într-un blindat somnoros,
soldăţeii de plumb se jucau cu tigrişorii de-a mama şi tata
şi salutau cu multele mîini de Shiva dansînd.
Ei stau în sicrie ca-n nişte scorburi hăituite,
ca-n nişte hrube pentru cîrtiţe şi soboli.
Cocoşata întunericului se roagă stînd în cap.
Picioruşele tale, Hristuleţ, le-ar linge limbile de copil ale mormintelor.
Dar unde sînt vrednicele bocitoare, cu guri pleşuve,
şchioape, chioare, dar cît de bine bolborositoare!
Cocoşata întunericului îmbrăcată cu rochia de duminică se tîrăşte-n genunchi,
văduvele cu păr vîlvoi au sloiuri de gheaţă în pîntec.
Oricîte sărbători ar mai veni,
oricît vom bea şi vom mînca,
în trup zace dintotdeauna o moarte grea.
Nu plecăm acasă,
morţii dănţuiesc pe cer,
corbii nu ne lasă,
vom muri şi vom fi liberi,
nu mai sîntem vii deloc,
ci cîntăm ca dulfii tineri,
înotînd în gropi cu foc.
(versiune a unui poem din cartea Oceanul Schizoidian, Editura Marineasa, 1998, Editura Vinea, 2006)
Mesmeea Cuttita's Blog 
Lasă un răspuns