Joel, Colin, Dolly, Buddy, Holly și eu

Capisoane

În toamnă am primit cadou o carte la care de multă vreme nu mă gândisem: Truman Capote – Alte glasuri, alte încăperi (ediția din 1977). Cartea îmi fusese cumpărată la Sibiu, de la o tarabă-anticariat, fiindcă fusese tradusă de Mircea Ivănescu. Era un farmec aparte deja în îngălbenirea paginilor sale care l-ar fi încântat pe traducător (și implicit pe poet). Am citit-o, cu picătura, în răgazurile când făceam slalom între lecturile mele obligatorii, profesionale (de acum) și lecturile tehnice, cauzate de ochii stricați la computer etc. Am stat ghemuită în cartea lui Capote ca într-un cort de indian (din copilărie) – făcut din pături și cearceafuri, bucurându-mă de detalii, de lucrurile mărunte, de orice fel de observație sinestezică a băiatului Joel ajuns într-un teritoriu străin unde totul i se părea nelalocul său (iar ochelarii mei simpatici de citit s-au bucurat și ei, nefiind văzuți de nimeni altcineva decât de subsemnata, purtătoarea lor). Și deodată cu Joel am fugit și eu din cartea lui Capote atunci când ea s-a sfârșit. Dar am fugit șontâc-șontâc, mai degrabă alungându-mă singură, ca să nu mă apuc să recitesc și să o iau de la capăt și să mă aflu, de bună voie, într-un no man’s land al cititului din care nu se mai poate ieși. Se vede treaba, însă, că uneori cărțile sunt molipsitoare sau se molipsesc între ele, cărți cu cărți, de parcă ar fi surori de cruce. Fiindcă Alte glasuri, alte încăperi m-a făcut să mă întorc în timp, în vremuri îndepărtate, când, adolescentă fiind, citeam cu iscusința detaliilor care umplu și fac o lume din Harfa de iarbă tot de Truman Capote (povestiri traduse de Constantin Popescu și Catinca Ralea, 1967). Cartea mea harfistă fusese ferfenițită de atâta citit și de atâta împrumutat, încât nici nu mai avea copertă, ci doar o învelitoare albă, pe care un grafician prieten re-tipărise numele autorului și titlul. De-abia așa, fără coperta ei firească, ciclamen (parcă așa arăta la origine), cartea aceea era încă un manuscris vrăjitoresc. Laolaltă cu cititul și recititul din ea mă urcam și eu în copac deodată cu Colin, Dolly și Catherine, apoi umpleam damigene cu monede, apoi căram după mine, pe drumurile prăfuite spre școală și pe marginile Someșului, o chitară, ori eram bănuitoare în fața unor apariții, spooky little girls (hoțoaica și spectrala de Miriam, sofisticata domnișoară Bobbit). Sau cheltuiam banii, imaginar și rapid, ca Holly Golightly, proiectând în mafioții americani niște păpuși mari de cârpă, patronând magazinele de diamante. Undeva, însă, întotdeauna am știut că, în poveștile migălite și emotive ale lui Truman Capote există o amenințare a umbrei, un avertisment epic delicat, o profeție stranie, înăuntrul căreia ceva mă alunga în afara mea și apoi înăuntrul meu de parcă aș fi fost un obiect voodoo, dar sfios. Cam așa, după cum previne un personaj umbros din Harfa de iarbă: „Nu te depărta de casă, fetițo, că te fură vrăjitorul și te mănâncă de vie.” Iată de ce nu am cum să renunț vreodată la cărți, fiindcă nici ele nu au cum să renunțe vreodată la mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: