niște răspunsuri la niște întrebări

Povestea mea de poveste începe pe când aveam cred că 5 sau 6 ani, eram la grădiniţă, la cămin, şi trebuia să dormim după-amiaza. Pentru mine, lucrul acesta era un soi de izolare impusă pe care n-o agream şi atunci când nu dormeam încercam să-i agit pe toţi ceilalţi copii şi să încep să spun nişte poveşti sau să-i fac pe ei să spună poveşti. Poate că acesta a fost primul moment, dacă trebuie să ne gândim la ceva alegoric şi simbolic, când am simţit că există o poveste şi e-n mine, pe care, evident, am conştientizat-o mult mai târziu, nu neapărat atunci când am început să scriu poezie, cât atunci când am început să scriu proză. Credinţa mea este că există destul de mulţi oameni „umpluţi” cu poveşti care aşteaptă un imbold din afară sau o făptură-viespe care să-i împungă puţin şi să scoată povestea afară din ei. Cred în salvarea prin poveşti şi în funcţia terapeutică a poveştilor, a literaturii, mai ales în lumea noastră alienată, crispată şi marcată de destule traume.

În clasa a X-a mă pregăteam pentru psihiatrie, voiam să candidez la medicină. Dar, pe vremea aceea, asta se petrecea prin 79-80, psihiatria nu era psihiatrie propriu-zisă. Se marşa mai mult pe medicamentaţie, pe şocuri electrice. Am fost destul de dezamăgită de lucrul acesta. De fapt, voiam să fac psihanaliză, mai degrabă. Şi atunci mi-am găsit debuşeul în literatură, considerând că şi aici aş putea să vindec, să fiu tămăduitoare pentru suflete şi minţi omeneşti.

– niște răspunsuri la niște întrebări (puse de Daniel Moșoiu la un banchet literar) – colaje de Alexandru Pecican