“Dacă aș avea puțin noroc mi-aș regăsi chipul așteptându-mă în oglindă. Iar dacă nu, tot nu mi-aș pierde speranța: aș putea să-l recuperez din strălucirea unei vitrine și ne-am întoarce împreună acasă la mine să cinăm față-n față, fără ranchiună și remușcări, dând dracului regimul bunului-simț care ne-a lipsit de seva zilelor și fără să avem nevoie de un ghiveci cu flori de plastic ca să ne apere de singurătate. ”
(António Lobo Antunes, fragment din “Inima inimii”, traducere de Dinu Flămând, Humanitas, 2014)
Mesmeea Cuttita's Blog 
noiembrie 13, 2014 la 7:31 pm |
Prețuiesc oglinda pentru muțenia ei.
Oricât m-aș strădui să țip, de partea cealaltă nu se aude nici un zgomot, un ecou îmi parvine poate, dar știu că-mi aparține.
Totul se datorează vitezei cu care oglinda reușește să se aprindă. În urma acestei scânteii îmi apare chipul, dar creierul meu nu sesizează această bruscă renaștere, ci doar ecoul.
Ecou care tulbură urechea, zguduie imaginea.
În oglindă, reflectarea mea, duce mâinile la urechi.
noiembrie 15, 2014 la 3:23 pm |
… ar trebui, poate, să îl întrebați direct pe Lobo Antunes ce anume crede despre ipoteza dvs. 🙂
mie îmi convine!