șase romane de António Lobo Antunes

ANTONIO

Întoarcerea caravelelor

Motivul narativ central în romanul Întoarcerea caravelelor (publicat în portugheză în 1988, tradus de Micaela Ghițescu și publicat la Editura Humanitas în 2003) este caravela, corabia care poartă cu sine, în text, încărcătura subiectului, a acțiunii. Iar caravela ori caravelele sunt încărcate cu toate mirodeniile epice, narative și lirice, vădind tehnica unui prozator care, în marsupiul romanelor sale, are și identitate de poet. Aproape în toată proza autorului portughez este vorba, în general și în particular, de o întoarcere acasă, cu sens antiutopic. În Întoarcerea caravelelor, faimosul poet național Luís de Camões (trăitor în secolul al XVI-lea, autor al epopeii Lusiadele, axată pe destinul de descoperitor geografic al lui Vasco da Gama) revine în patrie, dar în secolul XX, purtând cu sine cadavrul tatălui, spre a-l depozita în pământ adecvat. Cadavrul tatălui lui Camões este un simbol-cheie hiperbolic: el este de fapt leșul Portugaliei, al imperiului, al gloriei, al strălucirii de odinioară, al cuceririlor geografice. Criticând trecutul pierdut, romanul lui Lobo Antunes excelează prin ironia și verva lui satirică. Alături de Camões apar o serie de figuri celebre, precum Vasco da Gama și mulți alți aventurieri ori navigatori, dar și puzderie de regi ai Portugaliei (Dom Pedro I, Dom João de Castro, Dom Manuel I, Dom Sebastião etc.); majoritatea acestor figuri secondează spectral și parodic istoria Portugaliei moderne. Nu lipsesc nici spanioli de marcă precum Miguel de Cervantes y Saavedra, Federico García Lorca ori Luís Buñuel.

Ce unește toate aceste figuri istorice și literare pe care António Lobo Antunes le invocă și le manipulează parodic, concentrându-le în romanul său pe cheiurile lisaboneze? Călătoriile, războaiele, decepția, utopie versus antiutopie, adică exact sensul unei vieți colective, a poporului portughez, din secolul al XVI-lea până în secolul XX. Numele personajelor sunt, la rândul lor, niște nume-caravelă, niște instrumente textuale, care conțin istoria Peninsulei Iberice și a prelungirilor sale geografice. Arhi-personajul romanului este unul singur, anume, navigatorul care este și poet, și rege, și militar, și preot, de aici puhoiul de personalități ale istoriei și culturii lusitane (și nu numai) care revin din Evul Mediu-Renaștere-Baroc în secolul XX. Toți își poartă cu ei cuferele cu narațiuni, cu toată nostalgia, dar și cu alienarea lor decadentă. Ceea ce știu să facă bine cu toții este un har nativ, moștenit la nivel de popor: să istorisească și să fie conținători epici. Mitologia și anti-mitologia lusitană din roman este patronată, grav și ludic în același timp, de nimfele râului Tejo (nimfele tágides).

Întoarcerea caravelelor este mai ales un roman despre Lisabona, o metropolă privită de la distanță, înstrăinată, tocmai pentru a putea fi reparcursă, recucerită, regestionată de autor și de cititorii săi. De aici migala cu care orașul este descris detaliat, sinestezic, topografic, spiritual. Lisabona este, declară autorul, „un oraș pe care-l cunoșteam fără să-l cunosc”; această distanțare a autorului face ca cititorul să fie inițiat gradat într-o metropolă turbulentă, activă, carnavalescă, aptă să fie traversată la pas, cu privirea. Oraș real dar și fantasmatic, cu multiple fețe, Lisabona este un spațiu dependent de perspectiva fantasmării, dinspre trecut spre prezent ori invers. De aceea, metropola este adesea sintetizată de António Lobo Antunes ca un videoclip-mozaic, confecționat din flash-uri vizual-aromate, sinestezice, minuțioase, care nu se limitează la toposul capitalei portugheze, ci își arondează și fostele colonii lusitane, prin intermediul unor tapiserii de secvențe și narațiuni.

Lisabona este unică „datorită incalculabilei cantități de mănăstiri și clădiri clandestine, precum și de serafimi egali cu porumbeii ce se adăpostesc pe genunchii statuilor, netezindu-și aripile udate cu săruturi cerești” (Întoarcerea caravelelor, p. 108.) Orașul este perceput prin „labirintul acesta de balcoane roase de acizii Tejo-ului, vacile sacre ale cirezilor acestora de tramvaie” (p. 70). Periferia metropolei nu este evitată, ci apare leitmotivic în multe din romanele lui Lobo Antunes. Detaliile orașului sunt gândite de prozator ca un azulejo. Dar scenele mitologice, religioase și florale de odinioară au fost adaptate la agnosticismul și demitologizarea lumii actuale, adică au fost pulverizate: de aceea, caravelele epice ale lui Lobo Antunes poartă întotdeauna marfă alcătuită din azulejo fărâmițat. Este vorba despre un mozaic din faianțe sparte, care, fie se contrage, fie crește ca un aluat. Această tehnică azulejo utilizată epic și imagistic va fi reluată în majoritatea romanelor autorului portughez.

Ordinea naturală a lucrurilor

Cu cât vor exista mai multe povești și mai mulți povestitori, cu atât cifra celor posibil tămăduiți va spori. Cu cât aceste povești se vor amesteca și confunda ca într-un palimpsest, cu atât țesătura va fi mai fascinant-terapeutică. Aceasta este legea romanului Ordinea naturală a lucrurilor de António Lobo Antunes (publicat în portugheză în 1992, tradus de Micaela Ghițescu, București, Editura Humanitas, 2009).

Cartea este alcătuită din vocile narative ale unor personaje care se intersectează parțial, fiindcă destinul lor e construit între paralele inegale: un matur îndrăgostit care veghează somnul unei fete bolnave (Iolanda, diabetică) și care, leitmotivic, își narează dragostea. Există apoi povestea unui fost membru al poliției politice; ajuns paria, acesta are fantezia socială de a organiza un curs de hipnotism prin corespondență. Este modalitatea lui de a scăpa de realitate și, în același timp, de a-și travesti viciile și fosta meserie de torționar. Există apoi povestea unui tată ”zburător pe sub pământ” (tatăl Iolandei), alienat mental care se crede pasăre, drept care găurește podelele, distruge conductele de canalizare, numai ca să ajungă să zboare, fie și doar fictiv, într-o zonă subpământeană. Mai există povestea unei fecioare însărcinată misterios, comploturi devoalate și ședințe de tortură, fiindcă autorul adoră extremele – pe de o parte reverii lunatice și fantasme, pe de altă parte atrocități și orori. Romanul lui Lobo Antunes este o oglindă spartă în cioburi ce scintilează obsedate de propria lor spargere.

Frazele sunt ample și încărcate, ca naturile moarte din pictura flamandă. Iar ceea ce povestește fiecare narator este, de fapt, de nepovestit: nu poate fi concentrat și rostit logic, întrucât naratorul se lasă furat de fraza sa și se îngroapă în ea ca într-un cocon. Descrierile sunt amănunțite, dar nu plictisesc – ceea ce-l preocupă pe autor este lirismul și fluxul cuvintelor, respectiv continuumul epic. Memoriile personajelor sunt capricioase, de aici buclele lor temporale și verbale, fără un fir epic limpede. Tehnica preferată a autorului este aluviunea narativ-lirică, împăienjenitoare. Frazarea este melodică; ceea ce contează este arborescența frazei, învăluirea ei tărăgănată, moale, și în același timp vivace, plină de obiecte, făpturi, senzații, idei, simțăminte.

O altă tehnică a autorului este cea pe care aș numi-o pălăria magicianului: Dintr-o poveste oarecare se ivesc alte povești, pline de bizarerii, chiar dacă aceste extravaganțe nu sunt majore, ci medii sau minore. Ca strategie narativă, nu este vorba de o păpușă rusească sau de povestire în ramă, ci de o pălărie de magician din care apar noi și noi lucruri neașteptate. Trucurile magicianului nu sunt spectaculoase, ci moderate, ele fiind îndeajuns de uimitoare încât să rămână într-o memorie latentă a spectatorului (cititorului). De aici excelența frazei somnambule, alcătuind scheletul și în același timp carnea romanelor lui Lobo Antunes. Este o frază somnolentă doar cât să își conțină propria muzicalitate pe care mai apoi o pulverizează ca o arteziană.

Manualul închizitorilor

În prefața românească la romanul Manualul închizitorilor (apărut în original în 1996, tradus de Micaela Ghițescu, București, Editura Univers, 2000), Dinu Flămând constată, în privirea sa de sinteză, că António Lobo Antunes combină gravitatea sensului (istoric, politic și uman) din romanele sale cu o atitudine ireverențioasă față de ideea de Portugalie și patrie în secolul XX. Autorul este un radical incomod, oripilat de trecutul pătat al țării sale. Dinu Flămând sugerează, la un moment dat, o paralelă provocatoare, trimițând cititorul român la romanele despre „obsedantul deceniu” și la prozele românești despre perioada comunistă, cele din urmă putând lua ca model romanele lui Lobo Antunes.

Prin ascensiunea și decăderea unui membru al aparatului de represiune (tema centrală a romanului Manualul inchizitorilor), António Lobo Antunes disecă, de fapt, infrastructura socio-umană și politică a contemporanilor săi. Morala este că luxuria, abuzul și corupția caracterizează orice fel de regim totalitar și chiar post-totalitar, singurul lucru peren fiind influența degradantă pe care asemenea sisteme o au asupra făpturii umane. Dictatura este o epidemie care poate contamina chiar și o eventuală etapă post-totalitară.

Din fostul torționar abominabil, ajuns ministru și șef al Poliției secrete portugheze (PIDE) în timpul regimului Salazar, dar părăsit de soție, priapic și erotoman (cu fantasme), tată irelevant și ataraxic, apoi bătrân decrepit abandonat la azil, autorul creează o metaforă pentru întreaga Portugalie. Stadiul putrefact al personajului, mizeria bătrâneții lăsate de izbeliște – devin ramificații metaforice și simbolice pentru mizeria Portugaliei în timpul dictaturii de extremă dreaptă și de după. Ramolismentul bătrânului fost torționar este chiar decrepitudinea morală și spirituală a unei țări. În acest sens, există o înrudire între acest tată excremențial (care va muri la azil, deși odinioară a fost un stăpân suprem) și leșul tatălui lui Camões din romanul Întoarcerea caravelelor. Destule din personajele lui Lobo Antunes (nu doar în Manualul inchizitorilor ori Întoarcerea caravelelor, ci și în altele) se află într-o stare pre-mortuară, semi-putrefactă, de aici recurența simbolului autopsiei, al lecției de anatomie a unei Portugalii necrozate, gangrenate, purulente, și tot de aici vocația de biopsist a autorului.

Cuvânt către crocodili

Tensiunile politice din Portugalia secolului XX au lăsat în urmă figuri de Electre, Antigone, Hecube, Andromace, Clitemnestre și Casandre. Femeile portugheze marcate de dezastrul politicii totalitare au devenit pentru António Lobo Antunes o suită de cazuri psihologice de analiză a traumei, cu diferite nuanțe: durere acută, alienare, autism, doliu compulsiv. Rostul acestor femei este să mărturisească: dar mărturia lor nu este directă, ci labirintică, fragmentată intenționat și pulverizată. Acesta este, sintetizat, subiectul polifonic al romanului Cuvânt către crocodili (apărut în portugheză în 1999; traducere de Micaela Ghițescu, București, Editura Humanitas, 2004). Și în acest roman, autorul folosește tehnica mozaicului alcătuit din azulejo fărâmițat, dar miza este una etică, întrucât tragedia lusitană în secolul XX este una a incompatibilităților și a trădărilor. Toate femeile mărturisitoare din Cuvânt către crocodili (bunici, mame, mătuși, fetițe) alcătuiesc, în fapt, o singură femeie portugheză, femeia-martor a istoriei politice moderne, cu toate aluviunile și schismele acesteia.

Spre deosebire de prozatoarele actuale axate pe o portretistică feminină detaliată (Erica Jong, Isabel Allende sau Amy Tan, de pildă), António Lobo Antunes este un post-bergmanian, captivat de abisurile ontice, de eșecuri, de traume. Personajele lui feminine sunt minuțios descrise sufletește printr-o tehnică de zoom psihologic. Extrem de vulnerabile, ele funcționează ca niște auto-lupe psihice, care își expun mărită propria traumă. Filme în regia lui Ingmar Bergman, precum Tăcerea, Persona ori Strigăte și șoapte, își găsesc corespondentul în universul lui Lobo Antunes, filtrat prin politică și dictatură, într-o serie de personaje femeiești în relație schismatică și tulbure cu dragostea, boala, moartea, credința, trădarea, ipocrizia etc. Prozatorul portughez detaliază infinitezimal stările psihice ale personajelor, în supra-stări și sub-stări, pe un eșicher reglabil în funcție de contexte și paranteze socio-politico-umane. Femeile sunt martori și raisonneuri, ele alcătuiesc un cor antic fragmentat și dependent de fluxul conștiinței morale.

Bună seara lucrurilor de pe-aici

Chad Post afirma în „Why Read António Lobo Antunes” (publicat în 2011, în The Quarterly Post) că obsesia războaielor din Angola și Mozambic (și narativizarea acestora, ficționalizată sau nu) funcționează în epica autorului portughez precum obsesia războiului din Vietnam în proza americană a anilor șaptezeci și optzeci din secolul trecut. Bună seara lucrurilor de pe-aici. Roman în trei cărți cu prolog și epilog (publicat în original în 2003, tradus în română de Micaela Ghițescu, București, Editura Humanitas, 2006) este o monografie poliedrică a Angolei. A înțelege Africa prin intermediul Portugaliei înseamnă a înțelege Portugalia prin intermediul fantasmelor ei eroice, însă distruse, descompuse, deseroizate în etapa postcolonială. Aduse într-un stadiu de putrefacție, aceste fantasme de mărire transformă utopia în antiutopie. Sufletul portughez este conținut și analizat și prin intermediul fostelor colonii pierdute în a doua jumătate a secolului XX; de aici metafora recurentă preferată a lui Lobo Antunes, aceea a descompunerii, descuamării, desfacerii, dezintegrării, măcinării, desfolierii, deteriorării. Lumea postcolonială este un haos degradat, în doliu, care interzice o nouă geneză. Barbaria este o dimensiune constantă a romanelor despre fostele colonii: fratricidul, paricidul, pruncuciderea devin gesturi uzuale, întrucât relațiile umane se definesc ca forme de fractură, colaps, simulacru, vacuum. Bună seara lucrurilor de pe-aici are ca pretext o istorie despre traficul de diamante în Angola, iar imaginea geometrică a diamantului este utilă și pentru poliperspectivismul asumat ca stil de către autor.

Arhipelagul insomniei

Arhipelagul insomniei (publicat în portugheză în 2008, tradus în română de Micaela Ghițescu, București, Editura Humanitas, 2011) este axat pe povestea unei familii în care voința de putere și autoritarismul au însemne aproape tribale. Bunicul totalitar (care va fi ucis în familie), fiul fragil, vechilul ca substitut patern, cei doi nepoți opuși ca fire și o serie de femei, vii și moarte, iubite, repudiate ori pur și simplu obsedante, alcătuiesc o hartă în mic a Portugaliei, prin intermediul unei tragedii grecești lusitanizate, în care patriarhul va fi ucis de fiul său. Matricea decupată a familiei este anatomizată după o hartă psihică vrednică de o tragedie antică, în care violența, mânia, scârba și ura sunt sentimente demonstrativ dominante.

Anunțuri

2 răspunsuri to “șase romane de António Lobo Antunes”

  1. V de G Says:

    Ce bine ar fi dacă am găsi mai des astfel de prezentări! Am ști la marele fix ce cărți să scoatem din rafturile librăriilor (și să le cumpărăm, bineinteles) 🙂

    • mesmeeacuttita Says:

      Nu e pomenit în lista mea romanul „Sărutul lui Iuda” (titlul corect ar fi „La naiba-n praznic”) – despre care am aflat cu întârziere că a fost tradus.
      Și nici cartea de proze scurte „Inima inimii” (o bijuterie de carte, proaspăt apărută în toamna lui 2014)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: