cometa Halley

nikolai   puslin

Tare ce îmi mai plăcea să sar coarda, odinioară. Aveam mânere roșii la ea și o împletitură strașnică, aproape marinărească, drept funie. Învățasem atât de bine să îmi mișc și să-mi coordonez picioarele încât săream coarda chiar și atunci când nu aveam mânerele între mâini, iar eu mergeam pe stradă, pur și simplu, într-o plimbare mai mică sau mai mare. Îmi ridicam atât de sus picioarele de parcă aș fi pășit, ca la carte, în pas de defilare. Dar era o defilare aiuritoare, căci mâinile mele se balansau învârtind o coardă imaginară, în funcție și de cele două codițe împletite care îmi foloseau la echilibru. Firește că mersul meu furtunos alunga toate vietățile din cale. Dar înainte să fugă, acestea se uitau la mine ca la o cometă Halley. Și, după ce vietățile (oameni, animale, păsări) se dădeau din calea mea, mă dădeam și eu din calea mea, adică mersul meu aluvionar și zgomotos, în trombă, se încheia, fiindcă aproape întotdeauna mă împiedicam de o piatră. Era, cred, felul acestui joc numit săritura cu coarda de a-mi spune că mi-am făcut plinul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: