Julio (Cortázar 100) – episodul 2

IMG_1021

Pe străzile Parisului, apoi în cafenelele şi bistrourile boeme ale oraşului, Maga ar putea fi o încurcă-lume (felul ei nedescurcăreţ şi irealist de a fi o fac să gafeze în mod constant, cu nonşalanţă), dar ea este una din puţinele vizionare ale metropolei, întrezărind în lumina unui gang oarecare un mister aparte şi făcând din orice lucru mărunt aproape o revelaţie. Naivitatea ei implică o oarecare formă de iluminare, un franciscanism citadin mixat cu avangardismul atât de specific urbei pariziene. Nu e o intelectuală (nici măcar relativ redutabilă), dar e femeie până în măduva oaselor şi are darul sau charisma de a face lucrurile să arate altfel. Candoarea ei inhibă şi ruşinează, atunci când nu stârneşte condescendenţă. În hotelurile anonime unde iubiţii fac ritualic dragoste, schimbându-le ca pe nişte veşminte sau piei de şarpe, Maga îşi arată adevărata identitate: este o jivină mitică. Uneori, aceste nupţii improvizate au ceva din violenţa sacrificială a anticelor ceremonii: Maga îşi înfige dinţii în umărul lui Oliveira şi muşcătura ei trezeşte monstrul din bărbat. Oliveira o supune contrapunctic unor secvenţe erotice agresive, utilizând într-o singură noapte toate poziţiile sexuale prin care o femeie ar putea fi ucisă şi reînviată în acelaşi timp. Deşi frenezia erotică este atât de intensă şi adusă la paroxism, Oliveira continuă să creadă şi să afirme că nu o iubeşte pe Maga, fiindcă era mai comod să renunţe, era mai comod să nu facă, decât să facă… Jocul specific al celor doi iubiţi era să îşi dea o întâlnire aleatorie pe străzile Parisului, după un plan labirintic, care, însă, întotdeauna izbutea. Maga credea că acest lucru se numeşte destin, dar Oliveira respingea cuvintele grele, puternice şi aducătoare de responsabilităţi (iar cuvântul cel mai aducător de responsabilităţi era, fireşte, dragostea). Bărbatul nu era iritat neapărat de ideea de dragoste, ci de poza acesteia, de clişeul ei, pe care, neştiind cum să-l evite, îl demola din start.

          Dar tot acesta-i bărbatul care scrie cea mai frumoasă epistolă de dragoste (a se vedea capitolul 7) către femeia pe care nu o iubeşte (pretinde el). Voi transcrie aici doar finalul capitolului: mâinile mele încearcă să ţi se adâncească în piele, să-ţi mângâie necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parc-am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită. Şi dacă ne muşcăm durerea e dulce, şi dacă ne sufocăm într-o efemeră şi cumplită sorbire simultană a respiraţiei, moartea aceasta instantanee e frumoasă. Şi nu-i decât o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit, iar eu te simt tremurând lipită de mine precum luna în apă. Oare aşa simte un bărbat care nu iubeşte? Atunci e un sfânt pervers. Sau un pervers hieratic, mai exact. Oliveira descrie sărutul ca pe o stază de viaţămoarte, în care opuşii sunt dizolvaţi. Cât despre femeie, aceasta nu mai e o femeie anume (deşi ea rămâne şi aşa ceva, identitatea ei nu piere), ci o entitate cosmică, luna în apă. Simplă şi mântuitoare: imaginea ar putea fi la fel de bine prezentă în poezia lui Lorca. Doar hispanicii pot simţi astfel.

    Vreau să încastrez aici, şi în spaniolă, minunatul capitol 7 din roman. O fac cu voluptate.

Toco tu boca, con un dedo toco el borde de tu boca, voy dibujándola como si saliera de mi mano, como si por primera vez tu boca se entreabriera, y me basta cerrar los ojos para deshacerlo todo y recomenzar, hago nacer cada vez la boca que deseo, la boca que mi mano elige y te dibuja en la cara, una boca elegida entre todas, con soberana libertad elegida por mí para dibujarla con mi mano en tu cara, y que por un azar que no busco comprender coincide exactamente con tu boca que sonríe por debajo de la que mi mano te dibuja.

Me miras, de cerca me miras, cada vez más de cerca y entonces jugamos al cíclope, nos miramos cada vez más de cerca y nuestros ojos se agrandan, se acercan entre sí, se superponen y los cíclopes se miran, respirando confundidos, las bocas se encuentran y luchan tibiamente, mordiéndose con los labios, apoyando apenas la lengua en los dientes, jugando en sus recintos donde un aire pesado va y viene con un perfume viejo y un silencio. Entonces mis manos buscan hundirse en tu pelo, acariciar lentamente la profundidad de tu pelo mientras nos besamos como si tuviéramos la boca llena de flores o de peces, de movimientos vivos, de fragancia oscura. Y si nos mordemos el dolor es dulce, y si nos ahogamos en un breve y terrible absorber simultáneo del aliento, esa instantánea muerte es bella. Y hay una sola saliva y un solo sabor a fruta madura, y yo te siento temblar contra mi como una luna en el agua.

Rue de Seine, Quai de Conti, Pont des Arts, Marais, Boulevard Sébastopol, Parc Montsouris, Place de la Concorde, rue des Lombards, rue de Verneuil, Pont Saint Michel, Pont au Change, Chatelet, Tour Saint Jacques, rue de Cherche-Midi, Boul’ Mich, Carrefour de l’Odéon, Montparnasse, Porte d’Orléans, Boulevard Jourdan, rue de Médicis, Belleville, Pantin, rue Scribe. Lista anterioară este aceea a străzilor şi spaţiilor pariziene enumerate adesea în Rayuela: care este rostul acestei înşiruiri? Toate aceste locuri o conţin şi întrupează pe Maga lui Oliveira; toate aceste trasee sunt legate exclusiv de figura femeii iubite, de căutarea şi aşteptarea ei, de gesturile ei regândite de către bărbatul care o iubeşte şi care a pierdut-o. Poate fi Parisul perceput prin portretul fărâmiţat al unei femei? Cortázar demonstrează că da. De aceea, prima parte a romanului este o lungă epistolă de dragoste şi tristeţe, prelungită şi scoborâtă peste o bună parte din străzile şi zonele pariziene. Există o întreagă „lume-Maga”, iar străzile, cafenelele, barurile, librăriile o conţin în chip acut. Tot ceea ce respiră, mănâncă ori miroase Maga este stocat în aceste spaţii, toate ţigările fumate de ea, toate săruturile date, întrucât traseul este unul sentimental, fiecare loc (nu sunt doar străzi, ci şi colţuri de stradă, intrânduri etc.) purtând o amintire încastrată.

Nu are rost să citez toate străzile şi spaţiile pariziene vehiculate de autor, am transcris doar câteva; altfel ar fi trebuit, precum un topograf improvizat, ca într-un fel sau altul să citez o cincime din locurile Parisului! Dragostea lui Horacio Oliveira doar prin intermediul străzilor poate fi rememorată, regestată şi stocată: este vorba despre un act genezic. Oraşul tentacular este îmblânzit exclusiv prin dragostea personajului masculin, întrucât boemia de peregrin îl ajută. Străbaterea mentală a Parisului (după ce parcurgerea fizică a avut loc, cândva, într-o realitate pierdută) este un efort genezic de a o reîntemeia pe Maga şi, mai ales, de a reface măcar virtual dragostea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: