I s-a dus într-atât faima lui Roberto Bolańo încât m-am apucat și eu, în cele din urmă, să citesc Detectivii sălbatici (traducere de Dan Muntean Colan, Editura Corint, 2013). Un roman underground, așa cum bănuiam, despre o hoardă a poeților sud și central-americani, vreo două sute de poeți de toate soiurile fiind pomeniți laudativ ori punitiv și sarcastic, cu scopul de a schița o istorie a poeziei underground, dar și a poeziei oficiale, într-o panoramă atipică, pamfletară mai degrabă. Ce face o hoardă a poeților? Este sălbatică, pasională, barbară – de aici sexualitatea exacerbată a membrilor ei, alcoolismul emfatic, drogadicția pro-artistică, limbajul demonstrativ „jemonfichist”.
La început nu mi-a plăcut romanul lui Roberto Bolańo, mi s-a părut tărăgănat, descriptiv într-un chip excesiv și oțios, prea dominat de vorbărie flegmatică, fără o acțiune inițiatică și provocatoare (centralizată ori disipată). Dar după vreo două sute de pagini (din cele șapte sute cincizeci câte are romanul), a început, treptat, să mă prindă antiutopia textului, duplicitatea lui, detectivismul autorului și al personajelor, care devine, de fapt, detectivismul cititorului (sălbăticit de lectura romanului bolańez). Și m-am întrebat, cu tâlc auto-provocator: ce vrea autorul de la mine? Romanul lui Bolańo este, așa cum precizează autorul, o epistolă de dragoste către generația lui, dar este, după cum am menționat deja, și un pamflet (astfel încât alternanța între utopie și antiutopie se cuvine asumată real). La început, din iritare s-a născut detectivismul meu de cititor devenit sălbatic. Întrucât cartea de față își molipsește cititorul. Apoi a intervenit curiozitatea de a duce până la capăt ceva. Apoi încă un amănunt captivant, păstrat constant în underground: Detectivii sălbatici este nu doar un roman underground despre poezie, ci și o carte spectrală, despre oameni vii, parazitați sau inițiați în mod obscur de moarte, în ciuda vieții lor sexuale și intelectuale intense.
Subiectul este un pretext și are o incoerență (pulverizată) coerentă: căutarea rătăcitoare (picarescă) a poetei Cesareea Tinajero, ascunsă în timp și spațiu, care devine de la un punct un eidolon (o fantasmă reală). Cesareea Tinajero a scris o singură poezie, cândva, apoi s-a retras din literatura undeground ca să devină anonimă și obscură; la finalul romanului, există o mărturie despre moartea întâmplătoare a acestui personaj, într-o încăierare. Cum spuneam, însă, Cesareea Tinajero este doar un pretext artistic și picaresc.
Detectivii sălbatici este un roman cu ramificații care îngăduie variate interpretări. Este, postmodern vorbind, un roman despre hazard: totul pare că se petrece din și la hazard. Capitolele care sunt fișe concentrate de viață sau rapoarte faptice și ontice par scrise aleatoriu; nimic nu depinde de nimic, iar romanul este (sau devine) „sălbatic” și fiindcă este determinat și dominat de hazard. Nu există personaje principale, ci doar secundare sau, eventual, un personaj colectiv underground, alcătuit din masa poeților real-visceraliști (cum se auto-intitulează aceștia), a însoțitorilor și a martorilor lor.
Detectivii sălbatici este și un roman despre alienare și patologie sufletească: cele mai incitante din carte sunt capitolele despre nebuni, care au o alură ernesto-sabatiană, dar și dincolo de Sábato, mai agil și vivace chiar. Demonstrația lui Bolańo este aceea că nebunia artistică este necesară într-un mod compulsiv. Există o șaradă în roman, o istorioară despre un artist sărac care-și ambala propriile excremente în cutii de conserve: „Fir-ar să fie. Arta a înnebunit, băieți, le-am spus, și ei au zis: întotdeauna a fost nebună.” Bolańo scrie despre această metodă de înnebunire a artei (literaturii) din care face un demers pro-domo, o demonstrație în forță, mizând pe brutalitate și naturalism. Capitolele despre nebunie sunt chiar nebunește scrise (și ingenios – întrucât sunt realizate foarte simplu): autorul scrie nu despre o nebunie mare, ci despre o nebunie underground, care este inexprimabilă, adică nu poate fi numită, derulându-se de parcă ar fi firească până la un punct, deraierea având loc, brusc, printr-un ceremonial succint.
Însă gloria stilului Bolańo, în proză, s-a cuantificat, în timp, mai cu seamă din alt motiv. Detectivii sălbatici este un roman despre poezie și poeți și despre cum poezia bate proza (argotic spus), dar cu armele ei, ale prozei. Aici este, de fapt, punctul-cheie în care Bolańo m-a făcut să fiu (măcar parțial) de partea lui, ca autor și cititor, în același timp. Bolańo ironizează adesea, în roman, procedeele de interpretare ale poeziei: face acest lucru tocmai întrucât credința lui în poezie este una paradoxală – pe de o parte, poezia este o artă aproape supremă (cu scop relativ maximalist), pe de altă parte personajele din Detectivii sălbatici nu scriu neapărat ca să publice, ci dintr-o cauză mai specială (ontic), ca să se cunoască pe sine și ca să vadă până unde pot ajunge, fie chiar pe o cale minimalistă (neorealistă, a cotidianului imediat). Romanul lui Bolańo narează ironic un soi de istorie a unei jungle-literature, cu ale sale strategii, tactici, verdicte, intrigi, având în vizor două tabere de autori și creatori: pe de o parte real-visceraliștii, pe de altă parte locuitorii din Stridentopolis (oraș utopic al poeților neoficiali, rivali ai real-visceraliștilor). Toată lumea discută despre poezie sau citește poezie în romanul acesta. Iar poezia este legată ombilical de sex, sărăcie, alcool, drog și de păduchelnița omenească (termenul din urmă îi aparține autorului). Spre finalul romanului apare, la un moment dat, un critic literar care intenționează să-și dea doctoratul din poezia real-visceraliștilor – acesta fiind, poate, semnul că, după etapa underground, real-viseraliștii au fost acceptați oficial, așa cum se întâmplă, finalmente, cu orice fel de generație ori promoție de rebeli!).
Cartea are, apoi, meritul de a fi una despre poetică, despre lirismul din mizerabilism și mai ales despre o nouă estetică a urâtului, descrisă pe îndelete, leitmotivic. Nu în zadar apare, adesea, metafora (ori simbolul) cocinei, dar al unei cocini creatoare care conține lecția după care literatura se naște din mizerie umană. Acesta este motivul pentru care Detectivii sălbatici este un roman plin de transpirații, vome, pestilențe, duhori, jeg, paria, avortoni, făpturi porcine (fizic și psihic). O carte tendențioasă (în mod asumat) despre un soi de lumpenproletariat literar, posesor al noii estetici a urâtului. Realitatea mizeră îi emană pe „Fiii lui Caliban”, aflați pe o insulă creatoare experimentală (prin intermediul respectivei noi estetici a urâtului), fără Ariel ori Prospero (reprezentanți ai vechii literaturi și ai canonului tradițional).
Nu regret defel că l-am citit pe Roberto Bolańo, dar mi-a ajuns această singură carte; o a doua carte semnată R.B. nu mai simt nevoia să caut și parcurg, oricât de bine cotată (esteticește) ar fi. Mi-au ajuns șapte sute cincizeci de pagini bolańeze cât pentru o viață întreagă (de cititor și autor).
(acest text a fost publicat în revista Steaua 7-8, 2014, la rubrica mea – Varietur)
Mesmeea Cuttita's Blog 
Lasă un răspuns