(a velvet underground)

IMG_2065

(fotografie primită de la Yoshiro)


Toată lumea mă cunoaşte astăzi sub numele Ruxandra. Dar povestea numelui meu este mult mai complicată decât felul în care lumea mă strigă. Pentru că puţină lume ştie că cel de-al doilea nume al meu este Mihaela şi că mă aflu sub protecţia specială a sfântului de la care am primit acest nume. Fiindcă i-am fost închinată Sfântului Mihail, atunci când bunicii mei şi-au manifestat dorinţa, la naşterea mea, să fiu o războinică împotriva diavolului şi o învingătoare a celui pomenit. Multă vreme mi s-a ascuns acest lucru, aşa încât nu am aflat despre patronul meu războinic decât pe la optsprezece ani, fiindcă doar de atunci ziua mea onomastică a început să aibă însemnătate. Despre închinarea mea aparte am aflat şi mai târziu, doar pe la douăzeci şi ceva de ani, când părinţii mei au considerat că mă copsesem îndeajuns. Era cât se poate de ciudat.

Dar povestea Ruxandrei care sunt a început altfel chiar şi ea. În copilărie, toată lumea mă striga Sanda: era o prescurtare sănătoasă, fiindcă Ruxandra era un nume prea complicat între copii. Suna cam sofisticat din pricina x-ului. Litera asta din alfabet era firoscoasă şi stridentă. Din comoditate, am acceptat să mi se spună Sanda, păstrând numele meu adevărat, Ruxandra, pentru vremuri mai interesante, care au şi venit în cele din urmă, spre norocul meu. Căci de la şaptesprezece ani şi jumătate am devenit aproape numai Ruxandra (şi am rămas până acum tot astfel): nu mai răspundeam nimănui, dacă mă striga pe fostul meu nume de joacă. În perioada în care mi-am redescoperit numele adevărat, mai aveam, însă, unul de taină, anume Nanuc. Ei bine, ca Nanuc, eram o eschimoasă timidă şi pitică, o mogâldeaţă de fată care nici măcar cu nasul nu ştia să se atingă, aşa cum procedează eschimoşii. Nanuc era un fel de peşteră caldă pentru mine: o casă secretă, pe care doar unul din prietenii mei o ştia. Am folosit numele Nanuc aproape doi ani, apoi am uitat brusc de el, ca şi cum ar fi murit de infarct.

La nouăsprezece ani, când am participat la ultimul festival de rock îngăduit pe vremea lui Ceauşescu, m-am prezentat hippioţilor care călătoreau în acelaşi tren cu mine, spre Marea Neagră, la locul unde avea să fie festivalul, drept Proserpina. Numele acesta îl scornisem în mod special ca să epatez, ceea ce s-a şi întâmplat, căci efectul a fost incendiar: toată lumea s-a inhibat şi s-a blocat, de parcă ar fi auzit un nume monstruos şi periculos. Eram privită ca un specimen captivant, care şi speria puţin, dar care tocmai din astfel de pricini şi fascina. Iar mie îmi convenea peste poate fascinaţia exercitată: narcisiacă şi histrioană, îmi plăcea să văd mutrele mirate ale hippioţilor care ar fi acceptat să mă cheme oricum altcumva, dar în nici un caz Proserpina. Graseiam intenţionat ca să le zgâriu urechile. Am fost Proserpina vreme de o lună, nu mai mult.

Copil fiind, îmi găsisem eu însămi nume de joacă doar de mine ştiute: eram, de pildă, Firfireaua, atunci când jucam şotron, sau eram Picpoca, atunci când jucam Fazan cu filme ori Animale din continente. Mai eram Fluflu, atunci când mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu un gândăcel sau un licurici. Şi, fireşte, cum altfel, eram Panterna (nu, nu este o greşeală, adoram să spun panternă în loc de panteră), atunci când jucam Partizani şi trebuia să alerg ca o nebună, fugărită din două părţi. Nişte prieteni franţuji şi nemţi m-au numit Furtuna Neagră, pe când interpretam într-o psihodramă cu tâlc. Prietenii din studenţie mi-au spus, nu pentru multă vreme, Esmeralda, fiindcă eram o spanioloaică de împrumut în urbea clujevită. Mai mărturisesc ceva: mi-a plăcut întodeauna numele Fiona, dar nu mi-am spus niciodată astfel. Din pricina lui Fellini, regizorul meu favorit, aş fi vrut să mă cheme Federica Fellina; de fapt aş fi vrut să mă cheme Frederica, în clipele mele de extravaganţă, deşi mi se părea că sună a amazoană nemţoaică, iar acest lucru nu prea îmi convenea. Cineva mi-a spus într-o zi, preschimbându-mă pentru scurtă vreme într-o rusoaică, Ruxandra Domiţianovna (pentru că pe tatăl meu îl cheamă Domiţian). Mi-ar fi plăcut să mi se spună, însă, la fel de bine şi Ruxandra Teodosiovna, pentru că pe tata îl cheamă şi Teodosiu.

Pe la treizeci şi ceva de ani mi-am găsit o piele de vrăjitoreasă şi mi-am spus Mesmeea (de mulți ani deja, ucenica şi celelalte două acolite îmi spun aşa, dar mai sunt şi alţii pe lângă ele care mă tachinează astfel). Tot pe la treizeci de ani, fascinată de Veneţia pe care o rememoram cu ajutorul măruntaielor întretăiate de patimă, mi-am spus La Malcontenta, care nu înseamnă însă Nemulţumita, ci Rău-conţinuta (ca să mă pedepsesc pentru că simţeam cu asupra de măsură), întrucât vine de la Mal-contenuta. O vreme am fost şi Kore-Persefona, ca şi cum Proserpina care îi traumatizase onomastic pe hippioţi, cu ani în urmă, ar fi reînviat. Dar nu era deloc adevărat, întrucât Kore-Persefona părea să fie un nume de centaureasă.

Cum am spus, însă, la începutul acestei istorii, în afară de numele meu tare, Ruxandra, în care se află puterea naşterii mele, cel de-al doilea nume al meu este Mihaela. După ce am aflat tâlcul celui de-al doilea nume care îmi fusese dat, am început să îl scriu în fel şi chip, dar altfel decât obişnuit, anume: Mikaela, Mikhaela, Micaela, ca şi cum aş fi dorit să fac din acest nume un fel de formulă magică. Întâlnirea mea adevărată cu îngerul al cărui nume mi-a fost dat să mă apere şi să mă inspire am avut-o exact la vârsta de treizeci şi doi de ani, pe când mă aflam în insula Paros, în Grecia, şi vizitam Biserica celor o mie de porţi. Aici, înăuntrul bisericii, am aflat cea mai vie imagine a patronului meu războinic, care era aceea a unui Sfânt Mihail androgin.

Povestea numelor mele, spusă aici, este o istorie a felului în care m-am găsit pe mine însămi, după ce m-am căutat ani de zile cu înverşunare. Sunt Ruxandra şi acesta va fi numele meu în faţa morţii, nu doar fiindcă acesta a fost şi numele meu în faţa naşterii. Dar până să ajung la acest nume, am fost multe altele şi a trebuit ca lucrurile să se petreacă astfel tocmai ca să nu uit niciodată cine sunt.

Anunțuri

4 răspunsuri to “(a velvet underground)”

  1. PORIFERN Says:

    Asa confesiune s-ar fi potrivit sa se afle chiar in poemul de curand plecat pe fluviul S.

  2. Valeriu Says:

    Daca-i pe-asa, atunci am sa-ti caut si eu un nume, Ruxandra, un nume care sa ti se potriveasca, dar care sa fie numai al meu și pe care sa-l stiu numai eu. Nu ti-l voi spune niciodata :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: