Cea mai bună carte de proză pe care am citit-o în 2013

Gonzalo Perez. 26/9/11. David Vann, escritor

Post-dostoievskianism

 

Nicio carte nu m-a marcat într-atât în 2013 cât romanul Legenda unei sinucideri, semnat de David Vann (traducere de Justina Bandol, Editura Litera, 2013). Nu știu dacă se cuvine să vorbesc despre post-dostoievskianism (poate formula este prețioasă), dar romanul lui Vann implică atât de ramificate nuanțe psihologice abisale (oricât nu ar conveni acest calificativ, considerat, poate, epuizat și epuizant, el este intens și valabil datorită romanului despre care vorbesc acum) încât îl atinge pe cititor, întâi de toate sufletește. Impactul estetic este și el valid, cu atât mai mult cu cât această carte este scrisă relativ simplu, fără alambicări, fără o frazare complicată. Simplitatea ei este cuceritoare și pentru că păcălește: cititorul este amăgit să creadă că e o carte oarecare (prin tema abordată fățiș: relația dintre tată și fiu, traumatizată de varii eșecuri în căsnicie), ea dovedindu-se la final a fi o carte cu labirinturi care te direcționează să o recitești, tocmai pentru că, de la jumătatea ei, așteptările cititorului sunt răsturnate.

Legenda unei sinucideri îl călăuzește pe cititor spre istoria unui posibil tată sinucigaș, când, fie și doar fantasmatic, cel care se sinucide este fiul. Răsturnarea aceasta provoacă recitirea romanului și revelația unei strategii iscusite de manipulare a cititorului, într-un sens benefic. Cadavrul fiului sinucis devine nu doar un „obiect” înfricoșător (mutat continuu, resimbolizat), ci și unul de medium, de catalizator care produce regăsirea internă a tatălui, chiar dacă, exterior, el este și rămâne un ratat, un paria, un pierdut pentru totdeauna (social vorbind). Cadavrul fiului sinucis este (sau ar putea fi) și un simbol pentru chiar statutul cititorului în fața acestui roman și înăuntrul acestui roman pe care îl parcurge, pe anumite secvențe, ca pe un thriller. Întrucât, asemenea cadavrului fiului, cititorul este mutat dintr-o stare psihologică în alta și dintr-o percepție narativă într-alta, într-un crescendo rar întâlnit într-o carte actuală de proză. Tocmai mutarea cadavrului fiului și raportarea tatălui la acest cadavru (devenit de la un punct, „totemic”) produce o mutație și în cititor: acesta este singurul martor al sinuciderii și peregrinării cadavrului.

David Vann performează prin strategiile inteligente de manipulare a subiectului: o sinucidere bănuită și probabilă devine, de fapt, sinuciderea altcuiva, care, la final, se dovedește a nu fi fost neapărat o sinucidere (chiar dacă, în plan real, sinuciderea există fie și numai ca pretext al unui roman; sau, și mai acut, ca terapie autobiografică). Cartea lui Vann se numește așa cum se numește tocmai pentru că deconstuiește și reconstruiește mecanismele legendei, cu tot ce înseamnă structura și răspândirea acesteia. Desigur, contează substratul autobiografic al autorului David Vann, al cărui tată s-a sinucis în realitate, atunci când fiul său (viitorul prozator) era copil. Din acest punct de vedere, romanul este un certificat de doliu și o ceremonie psihică de exorcizare: ca să se elibereze de obsesia tatălui sinucigaș, personajul fiului din roman comite chiar el sinuciderea (simbolic vorbind, lucrul acesta s-a și întâmplat în realitate, după cum mărturisește chiar autorul). Când ne mor cei dragi ne sinucidem și noi (cei vii) măcar puțin – morala aceasta (sau mai degrabă legea) psihică este întoarsă pe toate fețele de David Vann.

Am utilizat, raportându-mă la romanul Legenda unei sinucideri, termenul de post-dostoievskianism și dintr-o aplecare personală spre descâlcirea ghemurilor și nodurilor psihice omenești, deprinse de la cel mai aplicat autor (prozator) în domeniu – F. M. Dostoievski. David Vann optează, la rândul său, pentru o echilibristică a mentalului uman (înăuntrul și în afara acestuia), tocmai ca să aducă la suprafață cordoanele ombilicale tăiate sau, dimpotrivă, revigorate în schema tată-fiu care nu este neapărat una oedipiană, ci are bifurcații contaminate de epoca aliena(n)tă în care trăim. David Vann are meritul spectaculos de a fi un post-dostoievskian fără întortocheli, onest cu tema sa, dar viclean în strategii (e o calitate, sper că s-a priceput acest lucru), un autor cu blazon narativ și stilistic personalizat.

(text publicat în revista Steaua 12/2014, la rubrica VARIETUR, inițiată din acest număr)

Anunțuri

9 răspunsuri to “Cea mai bună carte de proză pe care am citit-o în 2013”

  1. stely Says:

    (….) Aş vrea să vă întreb ce întelegeţi prin niveluri de fiinţă .

    (….)Ştiam că întrebarea cea mai dură va veni de la (…) Aceasta e o idee foarte nedemocratică, foarte periculoasă, foarte politically incorect.Toată civilizaţia mărturiseşte existenţa unor fiinţe care au ajuns la un nivel de înţelegere, aş spune de contemplaţie în sensul cunoaşterii, care presupune un nivel de fiinţă diferit de nivelul nostru de funcţionare .Cred că nivelurile de fiinţă le avem în mod potenţial fiecare dintre noi, dar ele sunt adormite dacă nu sunt structurate, educate, exercitate , puse la încercare …

    • mesmeeacuttita Says:

      Nu am o interpretare speciala, filosofic vorbind (așa încât este valabilă oricare din nuanțele pe care vi le asumați și le propuneți, atâta vreme cât ele vi se potrivesc).

      Formula niveluri de ființă e una simplă (fără emfază, nici măcar speculativă): întotdeauna sunt mai mulți în noi. Și, ca să îi cunoaștem pe toți acești mai mulți din noi, se cuvine să urcăm ori să coborâm fiecare etaj (nivel), rând pe rând. Asta e tot.

  2. Marginalia non turpia Says:

    Clasic abisal grăind, relatia tată- fiu ar putea traumatiza casniciile. Sigur că șarpele își mușcă coada și trauma se inversează.

    Sunt splendide carțile lui Yalom, un psihanalist reciclat in terapeut existențialist, spre a intelege eșecul – macar parțial – al lui tata Freud. Cred ca lui Yalom i-ar plăcea re-scrierea aceasta a mitului oedipian.

    Prezentarea dvs. m-a incitat să caut cartea, asta e o realitate.

    Restul vorbelor mele le puteti lua in serios, sau ba. Don’t mind.

  3. Marginalia non turpia Says:

    ”Minciuni pe canapea” și nu numai. ”Plânsul lui Nietzsche”, ”Soluția Schopenhauer”, Problema Spinoza”, romanele unui terapeut care își permite să fie și om.

  4. Marginalia non turpia Says:

    …Și să se scuture de omnipotența și autoritarisml psihanalistului freudian. Am cunoscut un terapeut care a simțit nevoia să se recicleze și el, intrucat statutul de psihanalist nu-i permitea sa-și privească ”pacienții” ( acum se zice ”clienții”) în față ori să le strangă mâna. Acel om a migrat spre psihodrama, a studiat cu Moreno. A oferit unui grup mic de romani formare gratuită. Am învățat și eu ceva psihodramă de la elevii lui. E grozav să evoluezi pe scena vieții tale, in semi-realitate!

  5. Marginalia non turpia Says:

    …așa e, doar pentru unii. Iertare pentru infatuare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: