ursul-motan

Jucăria mea preferată de odinioară a fost un urs-motan, cât mine de mare, pe vremea când eram fetiță. Când îl țineam în brațe – aveam senzația că pe mine însămi mă țin și cu mine mă măsor (într-o grilă sportivă pe care astăzi nu aș putea să o cântăresc cu exactitate, totul fiind volativ de relativ!). Ursul-motan avea pielea din catifea neagră, lucioasă, și era încălțat în cizme roz. Nu era pur și simplu un motan încălțat, nici pomeneală, ci un urs-motan, căruia îi plăceau fructele de pădure, de pildă, și bomboanele acrișoare (deși mai degrabă aș spune că acrișoarele acestea erau favoritele mele, decât ale ursului-motan). Ochii lui era făcuți din ceasuri mici care, însă, erau poticnite, nu mergeau, nu ticăiau. În acest punct memoria mea este alunecoasă, de fapt, și ambiguă în mod intenționat, întrucât se prea poate ca ochii ursului-motan de odinioară să fi fost din nasturi. Mustățile jucăriei probau faptul că era vorba despre un motan, dar botul aceleiași jucării și labele sale (ba chiar și coada scurtă) indicau o dimensiune ursulină pe care nu aveam pe atunci și nici acum nu am cum să o camuflez ori să o neg. Îmi plăcea grozav tocmai cocteilul făpturii care era jucăria mea preferată, fiindcă mă simțeam astfel așezată între lumi. Nu într-una anume și bine fixată imaginar, ci în mai multe. Mă gândesc acum cu melancolie că lucrul acesta ar putea spune destule despre mine și despre felul în care se petrece mereu integrarea în ficțiune :).