Periferic – atelierul de proză psihedelică (Phantasma, 2012) – fragment

periferia-01- 

PERIFERIC

(fragment)

Îmi amintesc şi astăzi cele trei geamuri mari, larg deschise, care lăsau lumina şi aerul proaspăt să intre în toată camera. Îmi amintesc cum asta făcea ca Locul Dorit să fie şi mai râvnit de toată lumea, fără ca toţi să poată ajunge la el. Cum obişnuiam să stau în cealaltă parte a camerei, sprijinit de perete, privind fix înainte, neînţelegând de ce era caloriferul pus sub fereastră, de ce erau singurele lucruri bune din cameră puse în acelaşi loc.

Îmi amintesc cât timp mi-a luat să învăţ mersul lucrurilor. Să mă obişnuiesc cu orarul de fiecare zi. Să pricep care era treaba cu împărţitul jucăriilor: nu-i înţelegeam pe ăia mari de ce ţineau morţiş să le aibă pe cele mai bune, fără să le bage prea mult în seamă. Ţâncii, cu mucii curgând, trăgeau de ele ca nebunii, să le primească înapoi. Era ceva în felul în care se smiorcăiau, ceva care le dădea ălora mari impresia că deţin controlul. Asta, bineînţeles, până se ajungea la televizor, singurul pe care n-au reuşit în veci să pună mâna. Era aşezat suficient de sus, încât să le fie şi lor dificil să-l ajungă, şi, în plus, singura tentativă de a schimba canalul a stârnit aşa nişte proteste din partea mucoşilor, că totul nu s-ar fi putut rezolva decât într-o mare revoluţie, de genul celor despre care, vrând-nevrând, citeşti în manualele de istorie. Desigur, nimeni nu şi-ar fi dorit asta; ăia mari, cu atât mai puţin.

Grupurile erau liniştite, în ziua aceea. Ăia mari stăteau undeva afară, bucurându-se de căldură şi aer curat, iar cei mici, în faţa televizorului, mestecând creioane de colorat deasupra mesei mari din mijloc. Toată treaba cu televizorul era destul de enervantă şi pentru mine. De fiecare dată când mergea vreo reclamă la jucării, toţi cei din jurul mesei săreau şi ţipau: cel care spunea primul că are jucăria aia, chiar dacă o avea sau nu, era, cel puţin pe moment, privit cu respect.

Obişnuiam să mă strecor, în patru labe, către uşa din dreapta, care dădea spre coridor. Dacă s-ar fi legat cineva de mine, puteam foarte bine să nu spun nimic şi să mă opresc la măsuţa de lângă perete; sau, dacă ajungeam mai departe, să mă prefac interesat de vreo carte de pe rafturile de jos ale bibliotecii. Aşa am făcut şi în ziua aceea. Singura problemă a fost că, aproape ajuns la Locul Dorit, i-am auzit pe ăia mari intrând prin uşa din spate. Am luat-o încet spre coridor şi, apoi, m-am ascuns în debara. Cutiile bine sigilate, aşezate una peste alta, în două turnuri mari, cutii despre care nimeni nu ştia exact ce conţin, erau tot acolo. Îngrămădit între cele două turnuri, auzeam zgomotul televizorului doar înfundat.

Începuse să-mi placă muzica şi-n vremea când încă nu ştiam cu ce se mămâncă. Tocmai pentru asta îmi păstrasem, ascunsă şi ea, cea mai rezistentă bucată de carton din câte găsisem în debara. Noaptea, mă strecuram afară prin uşa din spate, care rămânea tot timpul deschisă. În zilele de dinainte, găsisem încă un băţ de îngheţată, din plastic, pe care aveam să-l folosesc în curând. Dar înainte să mă dumiresc prea bine ce aveam de gând să fac cu el, înainte să născocesc din el primul meu instrument muzical, am auzit pe cineva de partea cealaltă a uşii.

– Scoarţă! Ce naiba faci acolo?

Era unul dintre ăia mari; şi mai rău, era, într-un fel, șeful lor. Şi, nu, nu el era Scoarţă; Scoarţă eram eu. Mi-a smuls din mână bucata de carton, bucata mea de carton, s-a uitat câteva secunde la ea, după care mi-a aruncat-o înapoi. Pe urmă, fără nici un avertisment, m-a prins de braţ şi m-a tras cât a putut el de tare. Unul dintre cele două turnuri de cutii a început să se clatine, dar nu atât cât să cadă. A trântit uşa de la debara, ca şi când ar fi vrut să spună Să nu te mai prind în veci acolo! Dar n-a spus nimic, s-a uitat la mine şi a râs. Nici eu n-am făcut mare lucru, doar ţineam strâns beţele de îngheţată, pe care apucasem să le scot înainte ca matahala să mă tragă afară din debara.

Căutam beţele astea cu fiecare ocazie, mai o bucată de carton, mai ceva aracet pe ici, pe colo din care aveam să fac mai târziu primul meu instrument muzical: tubomelconul.

După ce-am adunat destule beţe, am încercat să văd care se potriveau mai bine pentru un instrument: care vibrau, care erau mai elastice. Unele sunau atât de ascuţit încât abia le auzeam, altele sunau jos, misterios, aproape metalic. Cum atelierul meu era inevitabil în camera de zi, uneori mă alegeam cu spectatori.

Primele încercări le-am făcut în bibliotecă, unde, fără zgomotul reclamelor de la televizor, icnetele picilor sau vocile sparte ale ălora mari, puteam să alătur vibraţii împreună şi pe rând în linişte.

Stăteam într-o zi în bibliotecă aşezat pe un scaun, cu beţişoarele în buzunare şi cu bucăţile de carton in mâini. Era pauza de masă. Încercam să prind sunetul care să mă readucă la imaginea Obiectului Dorit.

Parcă îi văd pe toţi adunaţi în jurul meu. Degete mici şi murdare strânse în pumni, chinuindu-se. Voiau să le atingă. Le auzeam şuşotelile, chicotelile, erau curioşi, simţeam asta, dar nu avea rost, nu puteau înţelege ce voiam eu, încotro se îndreapta proiectul meu măreţ, proiectul meu genial.

Încercam să îmi imaginez cum ar vrea Obiectul Dorit să arate, pentru că doar aşa aş fi putut să îl fac să sune cum îmi voiam. Mi-am strecurat mâna în buzunar şi am scos lipiciul – despre care aflasem că poate înlocui scuipatul. Am aşezat o bucată de carton pe masă, după care am aranjat cu grija beţişoarele de plastic de-a stânga şi de-a dreapta cartonului. În final, obţinusem două triunghiuri în lateralele pătratului. Nu mai era nevoie decât să fixez capetele beţelor, lipind o a doua bucată de carton deasupra lor, aşa încât beţele să fie în siguranţă. Acesta era zgâlţotonul.

(……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………)

to be continued

Autori:

Răzvan Cîmpean, Alex Cormoş, Maria Birtocean, Călina Părău, Dacian Cîmpean, Diana Badea, Dumitru Vlad, Ioana Gavrilovici, Mihaela Belbe

Anunțuri

4 răspunsuri to “Periferic – atelierul de proză psihedelică (Phantasma, 2012) – fragment”

  1. scorchfield Says:

    Eu mi-s zgâlţotonul !

    pas 🙂

  2. mesmeea cuttita Says:

    :))) nu aș vrea să vă poreclesc neapărat!

  3. maskirovka Says:

    te-am visat aseară. îți deschisesei cofetărie (local unde puteai să și scrii) specializată în torturi cu rețete inventate de tine, era unul celebru pentru care veneau toți, inclusiv eu, cu glazură roz și plin de fructe de pădure (mure) confiate sau dulceață, cred mai degrabă dulceață.

  4. mesmeea cuttita Says:

    … adevărul este că tortul mesmeic (vrăjitoresc adică) e făcut din blat de ciocolată și cremă de banane cu piper (în caz ca în vis a apărut și așa ceva) :)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: