Scriitura bufnițoasă

 

Mi-a plăcut îndeajuns primul roman al lui Filip Florian, Degete mici, apoi ceva mai puțin Zilele regelui. Iar acum, al treilea roman, Toate bufnițele (cea mai contestată carte a lui F.F., din punctul de vedere al criticii literare, plasată la extreme, pro sau contra), mi se pare cel mai izbutit pentru felul în care autorul își dozează cu măiestrie straturile narative, construcția și stilul. Nu în ultimul rând, Toate bufnițele este o carte (cred eu) care îi unește pe cei doi frați Florian, făcând joncțiunea cu Și Hams și Regretel (de Matei Florian).

Toate bufnițele convinge prin felul în care autorul știe să povestească fără ostentație, cu instinctualitate epică și, în același timp, cu un lirism suav, delicat, diafan care are darul de a pune și mai bine în tablou narativitatea. O poezie care consacră proza, o întărește, fără să-i îngăduie fisuri. Stilul acesta este adecvat și pentru că istoriile relatate de Filip Florian în cel de-al treilea roman al său sunt relaționate de capacitatea de percepție narativă a unui copil care, pe de o parte trăiește relativ fabulos tot ce ține de însemnele și mărcile copilăriei și adolescenței, iar pe de altă parte devine un raisonneur subtil al Gulagului și represiunii din România comunistă. Această placă turnantă face din Toate bufnițele o carte cu miză mult mai adâncă decât a fost ea sesizată de către critica literară, până acum.

Toate bufnițele este, însă, și altceva: un manual intim despre plăcerea lecturii și plăcerea scriiturii. Personajul copilului-narator citește ca un gourmet (amintesc aici doar Suflete moarte și Spuma zilelor, pentru că sunt două din romanele mele favorite!) și își ramifică percepția narativă dincolo de copilărie, în lumea bibliotecilor și a maturilor. Ceea ce în Și Hams și Regretel era intenționat stâlcit (în sens anamorfotic) în chestiunea copilăriei, cu miză fantezistă, în Toate bufnițele coagulează într-un mod care împacă realitatea și fantasticul. Evident, nu știu dacă celor doi frați prozatori le va conveni felul în care am receptat eu cărțile lor, unindu-le prin puntea acestui text!

Toate bufnițele este și o carte tulburătoare despre prietenie: firește, că e vorba despre prieteniile din copilărie (unice și mirobolante întotdeauna), dar este vorba mai ales despre prietenia dintre un copil și oamenii mari din preajma lui. Fie că oamenii mari sunt rude de sânge, fie că sunt străini (extravaganți, exotici, uman vorbind), romanul lui Filip Florian migălește psihologic, cu o finețe de pianist, mai ales ultima forma de prietenie din cele pomenite de mine. Iar în acesta prietenie se găsește ceva extrem de rar pentru vremurile noastre de-acum, anume, relația tacită, inefabilă, intimă sufletește dintre un posibil ucenic și învățătorii săi (spirituali, sufletești sau pur și simplu omenești). Toate bufnițele ar putea fi în acest sens și o carte de inițiere (păstrând proporțiile, desigur, pentru conținutul pe care inițierea îl primește, ea nefiind una ezoterică).

Finalul borgesian al romanului, adică felul în care chiar autorul intră și iese în/din cartea sa și sfârșește de scris (autoreferențial) Toate bufnițele indică o altă cheie de lectură: suntem într-o carte care se scrie, e scrisă și e citită simultan, ba chiar și comentată, dar mai ales ea este o carte trăită. În felul acesta, autorul nu este doar (meta)autor ori personaj, ci este un pretext pentru un bildungsroman (atipic, anti-canonic) filtrat prin memorie. Prin acest substrat, textura ori arhitectura textului nu este liniară, ci mai degrabă concentrică, dar altfel de obicei, mai exact risipită, intenționat dezlânată sau jupuită, fiindcă memoria devine fondul sau suprafața ferfenițită pe care se va lipi textul propriu-zis al romanului. Este o memorie care reverberează. Este și acesta un element inedit în proza de acum a lui Filip Florian, care a renunțat la „cazuistica” sa de romancier din cele două cărți anterioare, mult mai limpede construite, la nivel de cronologie a acțiunii și evenimentelor. Dar această dezlânare demonstrativă și demonstrată nu este un neajuns, ci o calitate vădită a romanului.

Cine se așteaptă ca bufnițele să fie personaje-cheie ori să conțină o simbolistică acută în acest roman – va fi dezamăgit. Totuși, ele au o funcție anume, dar nu ca entități cu valoare de actant. Povestitorul își dorește, la un moment dat, să vadă precum bufnițele în întuneric, adică „dincolo de forme și contururi”. Definiția sau nuanța aceasta există într-un fel de subsol invizibil al romanului care, la nivel de scriitură, chiar acest lucru îl râvnește: să propună un text, o literatură, o proză scrisă dincolo de forme și contururi, ivită din teritoriul de nisipuri mișcătoare al memoriei care nu poate fi niciodată (oricât de calculată, de atroce ori de fidelă) exactă. Când bufnițele umplu o cameră în care zboară tihnit, protejând copilul care le contemplă empatic, acesta dorește să le imite, să fie asemenea lor. Este posibil ca acesta să fie specificul prozei pe care o propune în chip reușit Filip Florian. Sau poate ceea ce comit eu acum este o suprainterpretare…

(text publicat în revista Steaua, nr. 7-8, 2013)

Anunțuri

10 răspunsuri to “Scriitura bufnițoasă”

  1. ora25 Says:

    eu mai mult țipătul final l-am auzit, un țipăt în zăpadă

  2. mesmeeacuttita Says:

    sau țipăt cu zăpadă? grozave-s prepozițiile acestea nuanțate care ne fac să tresărim lingvistic la delicatețuri 🙂
    hola, Isidor 🙂

  3. ora25 Says:

    spirited amid

  4. Nini Says:

    De la bufnitele lui FF eu am trecut, fara regret, la trandafiri, un alt registru tematic, un stil epic mult mai profund… in fine, uiti de Toate bufnitele cand citesti Mireasma trandafirilor salbatici de Sorina Popescu.

  5. mesmeeacuttita Says:

    … noroc cu trandafirii, prin urmare :)))
    (eu raman la bufnițe și printre ele – my choice)

  6. Nini Says:

    mesmee – pierzi atmosfera epocilor de contrast (perioada interbelica, cea din timpul comunismului si prezentul capitalist din Romania vis-a-vis Anglia), idilica si plina de prejudecati daca nu citesti cartea cu trandafiri. Nu te speria ca nu este nici siropoasa, nici banala… este mai „rau” – captivanta!!! Sa stii ca nu glumesc, o intrece pe cea cu Toate bufnitele. Te lamuresti singura dupa ce o vei citi-o, sper…

  7. mesmeeacuttita Says:

    Nini are dreptate, la urma urmei. ar trebui sa citesc cartea cu pricina si sa nu vorbesc pagubos, fara sa stiu despre ce e vorba.
    doar sa am vreme!
    voi cerca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: