Archive for noiembrie 2011

hipocampus & cuverturi

noiembrie 12, 2011

Evident, le sunt datoare Orei 25 și lui Matei, pentru rămășița reamintită de vis din zori, pe la 4 și jumătate (aproape 5), atunci când insomnia mea actuală se declanșează cu ruptura de dimineață. Atât a mai rămas din visul meu: un cor de libelule ciudate (cu statură de om și îmbrăcate într-un soi de sarafane) care cânta repetitiv Hipocampus-hipocampus-hipocampus, în fragmente sonore izolate din cuvântul reluat de trei ori. În fața corului, pe o scenă de teatru, foiau în aer, umflându-se, bombându-se și apoi căzând pe podea, zeci de cuverturi cu modele orientale, așa cum aveau bunicii mei (ba chiar și părinții mei, mătușile și unchii mei). Cuverturile nu dansau, ci pur și simplu zburau pe loc, înainte de a se prăbuși (și de a se ridica iar). Un personaj anonim nota într-un caiet zborul pe loc al cuverturilor (nu eram eu!). Probabil că dacă aș fi citit comentariul lui DeScribor de aseară (și nu doar azi dimineața), o bucățică din el ar fi intrat și ea în vis. Deci?!

P. S. Până la urmă tot plângându-mă că nu visez, iată că totuși visez câte ceva și îmi aduc aminte ce visez, chiar dacă doar fărâme!

hoboseala sau obohseala

noiembrie 11, 2011

 

Sunt hobosită sau obohsită (da, cu h, ca în poheme și pohet). De-abia mai apuc să scriu ceva, de-abia mai apuc să citesc altceva decât pentru treburile obligatorii academice ori revuistice. Încă mă canonesc cu Pynchon și Curcubeul gravitației. Mai degrabă recitesc pe sărite pohezie. Blogurile din lista mea predilectă le foiletez o dată la trei-patru-cinci zile, mai mult nu apuc, iar de comentat, nici pomeneală, de-abia am suflu să îmi țin ochii deschiși în livada cu mere de aur. Mi s-a întâmplat, însă, să nici nu pot posta un comentariu sau altul, pentru că au intervenit, uneori, tot felul de obstacole de funcționare bloggistică (să mă legitimez, să inițiez nu mai știu ce document de aderare etc.)! De visat nu îmi mai aduc aminte ce visez, deși am insomnii cu rupturi în zori. Și, totuși, în zorii de azi mi-am amintit ceva: eram într-un acvariu violet, cu alge ferfenițite și purpurii. Înăuntrul acvariului se găseau căluți de mare cu spinării verzulii și cu salbe de bănuți în jurul capului, ca niște scufii (am avut senzația, însă, că era vorba și despre niște animăluțe koala). Căluții aceștia de mare (nostimi și caraghioși, în același timp), mai exact unul din ei, care era mai nesăbuit, mi-a susurat mai întâi ceva năstrușnic, o bolboroseală pe care doar spre sfârșit am priceput-o, mai exact am auzit-o. A susurat cam așa (deja traduc, nu doar transcriu): nu vei ajunge să dormi cu adevărat decât atunci când doar pielea ta va zbura în somn și se va desprinde de pe os, iar tu te vei preface a nu o simți altfel decât ca pe o cuvertură. M-a mirat mai ales cuvântul cuvertură! Cred că nu l-am mai folosit din vacanțele petrecute, odinioară (acum foarte mult timp), la bunici. Trebuie să precizez că nu am și nu am avut niciodată un acvariu. Și nici nu voi avea vreodată. Dar sunt o mediteraneeană pe viață și pe moarte, tot așa cum sunt o pinkfloydiană. Pielea zburătoare în somn?! De când vorbesc căluții de mare ca niște simili-șamani?!

Ten Years After

noiembrie 10, 2011

Am tot vrut să pomenesc pe blog faptul că trupa Ten Years After a concertat și la Clusium, în octombrie. Eram pe punctul să-mi cumpăr cu frenezie un bilet când, citind cu atenție afișul, am priceput că tocmai Alvin Lee (vocea și chitaristul în forță al trupei) nu mai face parte din TYA. Am renunțat prin urmare la concert, dezolată. Pentru că, pentru mine, Ten Years After a fost cea mai bună trupă de rock de la festivalul Woodstock din 1969. Iată-l pe Alvin Lee în interpretarea sa performantă de la Woodstock:

 

Bernard Shaw către Stella Campbell

noiembrie 8, 2011

Iată o scrisoare teatrală aproape sută la sută, scrisă de un cabotin care, totuși, iubește o femeie și care știe că aceasta este singura potrivită lui – poate chiar ca femeie fatală. Este, însă, un bărbat care nu se poate dezbăra de teatralitatea sa. Mărturisesc că am alergie la tipul acesta de discurs, în care presupusa adorație este dominată de un soi de autoflatare amoroasă. Shaw iubește, oare, o femeie sau iubește chiar actul de a iubi? Nu cumva el face din acest act o scenă relativ impecabilă de teatru sentimental? Există ceva bulevardier în această scrisoare din 1913; dar poate mă înșel. La urma urmei, ceea ce contează este, nu-i așa, impetuozitatea iubirii. Îmi place, totuși, începutul și finalul acestei epistole care ar fi putut să se rezume doar la 58 de bucăți de cuvinte!

Stella: I must break myself of this: there is some natural magic in it, some predestined adorability for me in you, that makes me quite reckless when I am within reach of you. It is the dark lady the child dreamt of.

[]

Oh what a will-less creature I am! I have taken my farewell, gone back for my last appearance, returned for my positively last appearance, and am madly going tomorrow for my last appearance but 500,000,000,000,000,000,000,000,000,000,000.

          Something was worrying you – but what is that to me? Once I was capable of being helpful – even wanted to be helpful. Now I am a mere predatory creature seeking my prey, my mysteriously natural prey. A parasite. I! I!!! It is worse than the tide that I turned to swim against and after five strokes found myself ten yards farther out. Only then I tried but couldnt. Now I could but wont try. That is the dangerous symptom. For I tell you I could. I feel in me the strength to do things a hundred times harder. And I wont – yet. Not until the very last moment.

          I have never missed the train yet – nor saved it by more than a few seconds. If I ever lose it I shall never come again; for then I shall know that I am not strong enough to save either you or myself, and must fly. So oh Stella, dont ever let me lose it. Dont let me hurt anyone to whom I am bound by all the bounds except the bond of the child to the dark lady. For then I should know myself to be an utter brute and my halo would go out like an extinguished candle. Oh this loathsome but necessary conscience! And oh! this wild happiness that frees me from it!

          I saw you first in a dream 43 years ago. I have only just remembered it.

Iustin (poem de dragoste – 3)

noiembrie 8, 2011

 

Închei astăzi (fiindcă-i o zi de primit daruri) serialul de postări din și despre Iustin Panța – cu un al treilea poem de dragoste (dintre postumele sale).

Încerc să scriu o poesie (XV)

 

Și-a zgâriat șoldul, când m-a ocolit.

Ea până atunci nu s-a vrut și nu s-a lăsat găsită:

făcea zgomote simultan în două puncte opuse al spațiului;

când mă îndreptam spre unul dintre cele două puncte

o auzeam mișcându-se parcă batjocoritor și ca într-o calchiere,

invariabil exact în celălalt punct:

unul din obiceiurile ei fără scadență.

Și-a dus repede mâna deasupra rănii ușoare

făcute de obiectul ascuțit

ca într-un gest de fugitivă pudoare.

Apoi între noi a crescut starea aceea de spirit interșanjabilă,

care se hotărăște într-o dimensiune misterioasă a universului.

Încă cu mâna pe șold, a schițat primu-i gest obedient,

o torsiune a trupului ei care era în același timp

o ușurare dar și un risc uriaș

(alte două puncte simultane în care ea făcea acum „zgomote”).

„Te doare?” am întrebat-o,

dându-mi deodată seama că tabloul de deasupra capului ei

este așezat puțin strâmb pe perete

(se spune că tablourile astfel atârnate poartă ghinion).

Nu știu dacă ea mi-a răspuns

sau dacă răspunsul ei a fost doar ecoul întrebărilor mele.

Așa cum doi bețivi care merg împreună de braț sau de după umeri

rămân în picioare oricât bălăbănindu-se fără să cadă vreodată,

pentru că niciodată nu se poticnesc în același timp,

ea a instaurat imediat coincidența aceea peremptorie

dintre a fi și a fi cu cineva anume.

Toamna zilele încep să fie mai scurte –

dar lumina care rămâne mi-e de ajuns.

S-a scurs tot timpul.

Tabloul se încăpățânează, în ciuda eforturilor mele,

să rămână puțin strâmb atârnat de perete.

 

Iustin și stările de a fi

noiembrie 7, 2011

Cu a doua carte de prozopoeme a lui Iustin Panța, Lucruri simple sau echilibrul instabil (1992), obiectele nu mai sunt neapărat diafane sau marcate de un „numinos” al lor, ci devin mai dependente de legea junglei, mai complicate structural, raportate în viteză, ca și cum făptura umană s-ar pregăti pentru o invazie. Obiectele au, astfel, un adevăr fățiș și unul criptic: de la un ceai, de la o scenă de cimitir (o văduvă pândită de către un bărbat fascinat de tristețea femeii), de la o coborâre din tren, de la o ușă închisă – se nasc vieți fugare, dar migălite sub lupă. Este vorba, de fapt, despre ceea ce Iustin Panța însuși numește cu miză simili-filosofică „stările de a fi”: ambiguitatea acestor stări de a fi este aceea că pot coagula atât forme de comunicare, cât și incomunicabilități accentuate. Nu este de mirare, de aceea, că făpturile care se mișcă printre obiecte sau care fac ca obiectele să devină făpturi – sunt reale și în același timp suferă un proces de derealizare, devenind vagi și poate chiar spectrale. Tocmai fiindcă obiectele ajung să fie mai pregnante decât făpturile în carne și oase: este vorba de un proces în care ființa este doar pe jumătate vie, la nivel perceptiv, cealaltă jumătate depinzând exclusiv de închipuirea unui celălalt, a unui alter, care zărește respectivele făpturi și le capturează vizual. Există, însă, stări de a fi cu alții, și stări de a fi în solitudine (fără ceilalți). Adică, după cum explică Iustin Panța: „Este foarte adevărat că o stare de-a fi, pe care nu o simțim când suntem singuri, să fie în noi când suntem împreună și să ne domine. Dar de la acea stare nu învățăm nimic. Absența unei ființe ne învață mai mult decât însăși ființa” (Stări).

A treia carte, Familia sau echilibrul indiferent (1995), este legată ombilical tot de stările de a fi, deși verbofilia e mai accentuată decât în cartea anterioară. A fi înseamnă a cunoaște cum, unde, cât și ce ești, prin intermediul gesturilor: de aceea, cartea a treia a lui Iustin Panța este dominată de pantomime minuțios înfățișate, fără vreun alt fond sonor decât liniștea dintre obiecte. Astfel, o pană de curent creează o întreagă poveste despre viață, moarte, oboseală și alienare; iar rugăciunea unui copil catalizează cadrul pentru consumarea unui eros conjugal. Dialogurile sunt concise, reduse intenționat și demonstrativ, întrucât nu cuvintele dintre oameni contează, ci obiectele dintre ei și gesturile lor. Personajele din poeme nu au identitate exterioară, ci doar lăuntrică, inclusiv mișcările lor obișnuite fiind creionate aproape hieratic, ca într-o icoană a cotidianului: un trecător care fumează, o femeie care stă picior peste picior într-o cofetărie etc.

Iustin (poem de dragoste – 2)

noiembrie 6, 2011

Iustin Panța

 

Încerc să scriu o poesie (IX)

 

Mă scurg în brațele ei (și în ea) ca într-un ochi de apă,

ca un mic vârtej într-o pâlnie –

și am să mă prăbușesc – îmi pare – într-un puț adânc.

Este mai bine decât să te prăbușești în gol

sau decât să te arunci de la fereastra cea de mai sus a impunătorului zgârie-nori;

sau decât să aluneci în craterul vulcanului reactivat

în preajma anului 2000.

Ea este o mașină de trăit

(ea stă doar cu gura întredeschisă

sau cuvintele sau țipătul ei sunt acoperite de vacarmul mulțimii?).

Ca o venă de sânge cald, pulsând

ea mă transformă într-un bufon grotesc, deșirat și solitar,

într-o așteptare îndelungată clovnul devine timid și perfid.

Dar ea este și acel fel de ființă ipocrită care lasă de înțeles

că nici nu trăiește cu adevărat –

astfel ea, periculoasă și histrionică, nu lasă pe alții să trăiască.

Ea te învață cealaltă obișnuință.

O plantă, o floare dăruită, par prea masive, prea grele pentru palma ei delicată –

ea este o maestră a plăcerilor preliminare.

Un sunet roșu îi înconjoară gesturile permanent

și ea îmi face scârbă de propriile mele buze

pentru că ating mult mai multe lucruri

(chiar și mâna distinsei, prea-frumoasei și nobile doamne)

decât buzele ei.

 

 

Iustin și obiectele

noiembrie 5, 2011


Ceea ce m-a frapat întotdeauna în prozopoemele lui Iustin Panța a fost puzderia de obiecte fizice și obiecte psihice, precum și rupturile de sens, delicate, hieratice din care Iustin a încercat să facă semnificative metapoeme despre ambiguități și alunecări care să tulbure și să spună ceva esențial. Acestea s-au combinat cu o etică a scrisului preschimbată, treptat, într-o morală a existenței. Cel puțin acest traseu l-am perceput eu de la primul volum, Obiecte mișcate (1991) până la postumele din Cealaltă obișnuință (2002).

Între obiecte și oameni se găsește întotdeauna o liniște care pare apolinică, în textele lui Iustin Panța din Obiecte mișcate (1991); dar aceasta este de fapt o liniște muncită sau chiar post-traumatică („Liniștea nu este deloc un lucru simplu, așa cum am crezut mai demult/ uneori simți cum cade ceva de la o înălțime imensă/ în tine – un obiect despre care nu știi nimic/ și în liniștea aceea aștepți bubuitul care să însemne/ sfârșitul căderii. Înălțimea este nebănuită,/ obiectul se mai află mult timp în cădere, ținându-te încordat.” – Lucruri simple). Făpturile umane sunt glaciale, însă glacialitatea lor ascunde mereu o durere, un rictus, o amintire chinuitoare și diafană în același timp. Brutalitatea se manifestă voalată de liniște și de convenția cuvintelor minimale ori a gesturilor uzuale percepute cu încetinitorul. Când gesturile sunt neobișnuite (o atingere tainică, o uitare reînviată, un flash amorțit), realitatea în ralenti pare să descrie nimicuri: este vorba, însă, de nimicuri care iluminează un simțământ, o senzație, o idee (de pildă, sonoritatea unui ronțăit de mere acrișoare, misterul unui pahar din baie, o sanie pe trotuar la începutul toamnei, o păpușă cu ochii închiși – rezemată de o valiză, o mireasă pornind singură spre biserică). Se manifestă, astfel, o demiurgie a lucrurilor care doar ele aduc viață sufletească făpturilor umane („Lucrurile s-au născut în numele meu”), fără obiecte lumea fiind insipidă și fadă. Femeia în mod special este un obiect inefabil care alunecă printre celelalte obiecte.

Iustin (poem de dragoste – 1)

noiembrie 4, 2011

Astăzi și mâine se petrec la Sibiu Zilele Iustin Panța. Nu voi putea fi acolo din pricini iritante de sănătate, deși mi-aș fi dorit mult să mi-l reamintesc pe Iustin la zece ani după… Nu-mi rămâne decât să postez pe blog câteva poeme de dragoste de-ale celui pierit.

Iustin Panța

 

Încerc să scriu o poesie (XIV)

 

Am hotărât să mă iubesc singur – așa i-am spus.

Mă mai gândesc la tine doar ca la o mândrie pierdută – am adăugat.

 

Ea tăcea ca mustul dintr-un măr.

 

Atunci ea s-a întins încet pe canapea,

ca și cum ar fi confruntat calmul cu indiferența

și fără să vrea, cu cotul, a apăsat butonul telecomandei televizorului.

La aparat s-a declanșat imediat o melodie foarte frumoasă

uimindu-ne și atrăgându-ne amândurora atenția, ca o stihie irezistibilă, –

o clipă ne-am uitat cu atenție unul la celălalt,

o secundă istorică, provenită de la un gest al ei neglijent,

ea avea o discreție sublimată în momentele acelea,

eu un zâmbet prevenitor,

după un minut ne aruncam ocheade calde –

machiajul i se topea pe obraji –

trupul ei este un fel de grăsime a spiritului, m-am gândit,

începusem să o privesc cu căldură

iar privirea ei era o unitate de trăire – căpătase deodată sens și preocupare,

cu o căldură ce făcea lumina din juru-i mișcătoare.

Ți-e frig? am întrebat-o eu nătâng.

Da – mi-a răspuns în șoaptă, șireată.

Atunci dezbracă-te, i-am spus.

S-a dezbrăcat imediat

și a rămas goală ca un palat de cleștar,

nu mai avea pe ea decât cicatricea.

 

Și acum ce urmează? am întrebat-o la miezul nopții.

Cred că ziua de mâine, mi-a răspuns tot șoptit.

concertul perfect

noiembrie 3, 2011

Marți seara, la Teatrul Național Clujevit, am audiat concertul perfect susținut de Al Di Meola. Mâinile lui Di Meola păreau să fie alcătuite din sute de cili, împletiți și dansatori precum membrele lui Shiva. Din păcate, uitucă fiind, am lăsat camera de filmat acasă. De postat postez, acum și aici, nu un solo Di Meola, ci sonoritatea de triumvirat a lui Di Meola alături de Paco de Lucia și John Mclaughlin. Pentru HJ, de la care am primit odinioară discul alb.