600 de pagini (din 878) via Pynchon

Am mărturisit deja de mai multe ori că mă canonesc cu Pynchon și al său Curcubeu… Am auzit acum câțiva ani voci frenetice lăudând romanul acesta, așa încât l-am achiziționat cu destule așteptări. O Biblie a postmodernismului, un Turn Babel al sfârșitului de mileniu, o fantasmagorie macrouniversală… Statura groasă a acestui roman inhibă și numai prin numărul de pagini. Doar la Omul fără însușiri am mai reacționat cu atâta epuizare prin acumulare acută. Rareș a muncit ca un rob inspirat la traducere, care a ieșit grozavă. Limba română în care a fost transpus romanul e remarcabilă. Pynchon e unul din autorii cu vocabular multiplu spectaculos; limba lui e inedită nu datorită vreunei inventivități (fantezii) sporite, ci strict din pricina unei prospețimi asociaționiste de anvergură. Și, totuși, romanul Curcubeul gravitației mă plictisește cam nouăzeci la sută. Pe cât de mult m-a captivat și răsfățat V., cu volutele sale enigmatice, ca o inițiere într-un cult al misterelor, pe atât mă decepționează cu încetinitorul romanul curcubeic. Mă plictisesc războiul, fișele speculative despre nuanțele stilului de război (al doilea) mondial, adnotările despre aerodinamică, chiar și micile inserții parapsihologice mi se pare anoste; mă plictisesc glosele despre soldățoi și aventurile lor mentalo-belico-erotice, apoi atmosfera simili-scientistă pulverizată în roman cu tot cu schepsisul său. Rar, câte o scenă de viață mă menține atentă și spiridușă. Mă gândesc că tot un roman care începe ca o glosă belică, dar care m-a fascinat dintotdeauna, fiind una din cărțile mele favorite, este și céliniana Călătorie la capătul nopții (până la un punct). Am citit 600 de pagini din Pynchon și îl voi duce până la capăt, fiindcă nu-mi place să las o carte necitită. Dar o fac din obligație profesională, ca să zic așa. Nu simt aproape nicio plăcere a lecturii. Desigur, n-am cum să nu admir, tehnic vorbind, munca enormă de prozator a lui Musil sau, acum, a lui Pynchon, dar dacă romanele lor nu mi se potrivesc – atunci nu e leac. Poate că intelectul ar fi satisfăcut la o adică, dar dacă sufletul nu este, deh!