Archive for octombrie 2011

Festen la Kolosvar

octombrie 19, 2011

În continuare cred că trupa cea mai grozavă de teatru din România se găsește la Teatrul Maghiar din Cluj, chiar dacă risc să fiu localistă și regională cu aserțiunea mea frenetică. Spectacolul Aniversarea (adaptare după teribilul film Festen de Thomas Vinterberg, partener în mișcarea Dogma 95 alături de Lars von Trier), regizat de Robert Woodruff (și adaptat scenaristic de András Visky) este o performanță cerebrală, un panopticum psihic în care spectatorul este scufundat în intriga și dialectica minților vinovate și a celor traumatizate.

Este vorba despre un banchet-prohod și praznic sufletesc în care relațiile de familie sunt întoarse cu susul în jos, scuturate, măcinate, cernute, măcelărite și regestate (atât cât mai este posibil și îngăduit). Michel Foucault ar fi adorat atât filmul lui Vinterberg, cât și spectacolul trupei clujevite maghiare.

John Ruskin către Lady Mount-Temple (despre Rose La Touche)

octombrie 16, 2011


Pe John Ruskin (1819-1900) l-am citit cu delicii, cândva, cu faimoasa lui carte despre Veneția (The Stones of Venice). Lady Mount-Temple a fost confidenta loială a lui Ruskin, marsupiul în care Ruskin și-a sedimentat scrisorile și dragostea pentru Rose La Touche. Epistola prezentă a lui Ruskin este una ireală (sau parareală) întrucât adoratorul își concepe dragostea ca pe o operă de artă, drept care o teoretizează ca atare. Ruskin s-a îndrăgostit de Rose La Touche în vremea când aceasta era adolescentă, de aici speculațiile murdare care au fost aruncate asupră-i, cum că ar fi avut puseuri de pedofilie. Doar cleveteală și cuvinte ignobile despre părintele teoretic al prerafaelitismului. Moartea prematură a Rosei (la 27 de ani și în condiții ciudate, într-un orfelinat unde fusese internată de familie, fie pe motive de nebunie, fie pe motive religioase) avea, în chip firesc, să-l marcheze pe Ruskin (căruia Rose i-a refuzat cererile în căsătorie, după ce a ajuns la majorat), el însuși murind în stare de tulburare psihică acută mulți ani mai târziu (25 de ani după domnișoara La Touche).

Epistola de față este din 1872, cu trei ani înainte ca Rose să moară. O parte din informațiile mele de acum au fost anticipate într-un comentariu nuclearrric! Isola este numele de alint al confidentei lui Ruskin, distinsa Lady Mount-Temple. În imagini, portretele lui Ruskin și al Rosei La Touche, pe vremea când încă nu înnebuniseră de tot. Precum și două din Madonnele lui Perugino, la care se gândea, probabil, Ruskin când își percepea dragostea pentru Rose ca pe o operă de artă.

My dearest Isola,

The good that you may be sure you have done me remember, is in my having known, actually, for one whole day, the perfect joy of love. For I think, to be quite perfect, it must still have some doubt and pain – the pride of war and patience added to the intense actual pleasure. I don’t think any quite accepted & beloved lover could have the Kingly and Servantly joy together, as I had it in the ferry boat of yours, when she went into it herself, and stood at the stern, and let me stop it in mid-stream and look her full in the face for a long minute, before she said „Now go on” – The beautiful place – the entire peace – nothing but birds & squirrels near – the trust, which I had then in all things being – finally well – yet the noble fear mixed with enchantment – her remaining still above me, not mine, and yet mine.

And this after ten years of various pain – and thirst. And this with such a creature to love – For you know, Isola, people may think her pretty or not pretty – as their taste may be, but she is a rare creature, and that kind of beauty happening exactly the kind I like, – and my whole life being a worship of beauty, – fancy how it intensifies the whole.

Of course, every lover, good for anything, thinks his mistress perfection – but what a difference between this instinctive, foolish – groundless preference, and my deliberate admiration of R, as I admire a thin figure in a Perugino fresco, saying ‘it is the loveliest figure I know after my thirty years study of art’ – Well – suppose the Perugino – better than Pygmalions statue, – holier – longer sought, had left the canvas – come into the garden – walked down to the riverside with me – looked happy – been happy (- for she was – and said she was) – in being with me.

Was’nt it a day, to have got for me? – all your getting.

And clear again  – I am no worse now than I was, – a day or two more of torment and disappointment are as nothing in the contained darkness of my life. But that day is worth being born and living seventy years of pain for.

And I can still read my Chaucer, and write before breakfast letters – Mad, or dead, she is still mine, now.

Mica Addenda

Toată demonstrația frisonantă a acestei scrisori are vârful de atac în concluzia impetuoasă: Mad, or dead, she is still mine, now. Într-adevăr.

păpuși (morbide)

octombrie 15, 2011

Uneori caut păpuși pe internet, doar ca să văd cum a evoluat sau involuat perspectiva asupra păpușilor (să fie limpede, am alergie la Barbie and Co), ca microstudiu de mentalitate. Mărturisesc că fac acest lucru deși pe vremea când eram fetiță nu am avut multe păpuși: doar trei știu să fi avut – una foarte mare, numită Nicoleta, alta de cârpă, numită Giuseppina și adusă de la Milano – despre care am și scris un poem delirionist, și o alta foarte mică, adusă din Franța, al cărei nume nu mi-l aduc aminte. Nicoleta era șaten-roșcată, Giuseppina era tot șatenă, iar franțuzoaica era blondină și cu ochi albaștri – era și cea mai sexy dintre cele trei păpuși. Actualmente o mai am pe Giuseppina, plus încă trei sau patru păpuși voodoo (utile pentru vrăji doar în sens ludic, nu altfel, și aduse de la New Orleans).

De curând am descoperit, însă, păpușile Natashei Morgan, morbide dar parțial fascinante în morbiditatea lor. Cea pe care o înfățișez prioritar în imaginile de pe blogul mesmeic a fost inspirată de Rose La Touche. Despre cine a fost Rose La Touche și cui i-a inspirat ea dragoste se va afla din următoarea love letter pe care o voi posta cât de curând.

starea de dinainte

octombrie 13, 2011

Sunt aproape întotdeauna frenetică la ceasul când trebuie să scot de la tipar o carte nouă de poezie. Emotivitatea mea este acută, așteptările așijderea. Fricile, și ele, nu lipsesc, pitite în nișa lor, laolaltă cu angoasele cu cleștișori de crab. În două săptămâni o să apară o carte stranie și minunată (nu știu dacă pentru cititori – fiindcă nu am dreptul și nu pot vorbi în numele acestora, dar pentru autori în mod cert). Căci suntem doi autori, iar nu unul. Cartea aceasta pe care o vestesc și al cărei titlu este Ținutul Celălalt s-a dovedit a fi multiplă întrucât a fost pentru mine o călătorie experimentală, dincolo de limite, prin toate cotloanele copilăriei, la dreapta, la stânga, la nord-sud-vest-est, în sus și-n jos, în rai și în iad. Călătoria prin sertarele, dulapurile, subsolurile și mansardele copilăriei s-a dovedit de fiecare dată altfel, altundeva, altcândva, altcumva. Autori – subsemnata și Marius Conkan. Voi vesti cartea cu toate ale ei lucruri și vieți de trăit (și citit) când voi ține în mână primul exemplar cald sosit de la editura Cartea Românească.

panoul negru

octombrie 11, 2011

Alin M. nu e poet/artist/critic, ci mai degrabă istoric (cercetător și intelectual, în orice caz). Dar Alin a afișat panoul acesta negru, iar vorbele scrise pe panou/ecran/tablă m-au amuzat copios. Drept care…

din nou John Keats către Fanny Brawne

octombrie 10, 2011

Voi relua serialul de Love Letters (în engleză, pentru că în engleză am cărțulia cu pricina, cumpărată la New Orleans), întrucât am mai găsit o serie de epistole captivante care merită comentate.

Cum am mărturisit deja la prima scrisoare postată pe blogul meu – dinspre John Keats spre Fanny Brawne, – am o slăbiciune mai veche pentru Keats, la al cărui mormânt am și ajuns la Roma. Scrisoarea care urmează (din 1820) este una de adorație și este specifică romantismului, prin toată exaltarea sa acută. Îndrăgostitul nu mai este neapărat curajos, cât dement, aș spune, întrucât nu îi mai pasă de nimic decât de pasiunea sa. Evident, încă o dată spun, astăzi o asemenea epistolă ar fi ridicolă. Ceea ce îmi place mie grozav este felul în care Keats își demonstrează sieși ceva și de-abia apoi iubitei sale. Retorica lui frizează demența (dar una blândă), întrucât umple cuvintele periculoase la maximum. Ceea ce simte el este chiar maximum și extrem. Nu în ultimul rând, Keats este fericit doar fiindcă iubește, nu neapărat pentru că este iubit. Își este autosuficient, s-ar putea spune. Fiindcă este dotat cu un soi de voluptate de a iubi. Plăcerea lui e teribilă doar fiindcă iubește. Ar putea să o facă și mai amplu, dacă ar fi mai mult decât om și bărbat. Dar deocamdată este exact ceea și cât este.

Sweetest Fanny,

You fear, sometimes, I do not love you so much as you wish? My dear Girl I love you ever and ever without reserve. The more I have known you the more have I lov’d. In every way – even my jealousies have been agonies of Love, in the hottest fit I ever had I would have died for you. I have vex’d you too much. But for Love! Can I help it? You are always new. The last of your kisses was ever the sweetest; the last smile the brightest; the last movement of gracefullest. When you pass’d my window home yesterday, I was fill’d with as much admiration as if I had then see you for the first time. You uttered a half complaint once that only lov’d your Beauty. Have I nothing else then to love in you but that? Do not I see a heart naturally furnish’d with wings imprison itself with me? No ill prospect has been able to turn your thoughts a moment from me. This perphaps should be as much a subject of sorrow as joy – but I will not talk of that. Even if you did not love me I could not help an entire devotion to you: how much more deeply then must I feel for you knowing you love me. My Mind has been the most discontented and restless one that ever was put into a body too small for it. I never felt my Mind to repose upon anything with complete and undistracted enjoyment – upon no person but you. When you are in the room my thoughts never fly out of window: you always concentrate my whole senses. The anxiety shown about our Loves in your last note is an imense pleasure to me: however you must not suffer such speculations to molest you any more: nor will I any more believe you can have the least pique against me.

[…]

Scorpionicii

octombrie 9, 2011

Zilele clujevite dedicate lui Gellu Naum s-au simultaneizat cu venirea trupei Scorpions, așa încât, în vreme ce mă duceam la Teatrul Național la conferințele despre cel mai longeviv și strașnic poet suprarealist, lume (de toate vârstele, de la 15 la 55 de ani) gonea pe străzi, spre Stadion, la concertul Scorpions. Mărturisesc că am renunțat în ultima clipă să cumpăr bilet, după ce am citit despre vocile pierdute ale trupei pe ale cărei balade dansam destul de vrăjită în timpul și după terminarea facultății. Wind of Change, Still Loving You, Send Me An Angel, Lonely Nights, No One Like You, Love Will Keep Us Alive, When Love Kills Love, Always Somewhere, You and I, Under the Same Sun, Dreamers. Astăzi melodiile acestea sunt exagerat de languroase și desuete, poate. Odinioară, pe Always Somewhere, îmi ieșea dansul cel mai legat. M-am pus ieri pe ascultat acasă în tihnă și nu pe stadion, în frigul instalat în prima zi cumplită de toamnă, după lunga vară indiană de care am avut parte. Așa că iată mai jos o melodie scorpionică la care fremătam odinioară  –  Dreamers.

cârnații din copac

octombrie 8, 2011

În Portugalia, la țară, când e bâlci și sărbătoare și când se consumă carne în cantități bulimice, cârnații se agață în copaci, astfel încât mâncăcioșii să își aleagă singuri bucata favorită de carne, mărime, afumătură, colorit (datorită diverselor mirodenii impregnate) etc. Este vorba, însă, și de un obicei simili-carnavalesc: multa carne este devorată cu frenezie întrucât, vestesc cvasi-profeții rustici ai locului, apocalipsa este la buza satului și a râului! Nu restaurantele adăpostesc mâncăii lacomi de cârnați, ci corturi dreptunghiulare uriașe pe post de hale și dormitoare, uneori.

negruțele

octombrie 6, 2011

Nu este de mirare că se găsesc destule vitrine la Lisabona pline cu păpuși negruțe. Exotismul acesta ține de masiva infuzie de sânge brazilian (în special riojaneirez) pompat în capitala Portugaliei, în și prin boema acesteia. De o vreme încoace, însă, riojaneirezii aciuiți prin Lisabonita vor să se întoarcă acasă, fiindcă s-au săturat de ațoșenia și uscăciunea mentalitară a portughezilor (aceștia fiind veșnic suspicioși, alergici de moarte la spanioli, grandomani identitar etc.) și fiindcă Brazilia începe să o ducă relativ prosper, economic vorbind. Fără brazilieni vom fi ca o supă chioară, au clamat unele voci libertine din actuala boemă. Insipizi, fazi, fără sare, piper ori boia. Fără brazilieni o să fim din nou rigizi și mortificați. Întoarcerea brazilienilor dincolo de ocean nu a putut fi stopată, chiar dacă au mai rămas bucăți faimoase (de pildă, actrița cea mai cunoscută, în anii 80, de telenovelă – Lucelia Santos din Sclava Isaura – trăiește încă la Lisabona). Până una-alta, păpușile negruțe îi aduc aminte (cu tendință) Portugaliei de rubedeniile pline de viață din Brazilia unde carnavalul este tabiet și reacție pavloviană…

Lisabonita

octombrie 4, 2011

Lisabona, căreia eu îi spun Lisabonita. Ceea ce urmează mai departe este mai degrabă un mic jurnal de atmosferă cu ajutorul flash-urilor. Oraș sărăcăcios la margini, sinestezic la mijloc. Ulicioarele pe care se găsește orice modă din anii ’30 încoace, straturi după straturi. Miradoarele de unde totul se vede ca un brâu de mirodenii: se simte mai ales mirosul sardinelor la grătar și aburii de patiserie. Locuri impregnate de lisabonită (o boală poetică, aș spune): muzeul cinematografului, de pildă (un deliciu), cafeneaua lui Fernando Pessoa, casa unde s-a născut poetul, spitalul unde a murit, căutat pe ulicioare nesfârșite. Clădiri, parcuri, tramvaie, birturi, dar și marea leneveala portugheză, un dolce far niente mirosind a pește, amorțeala, cafegitul. Vânzătorii de hașiș și marijuana la răspântii, cu figuri de osândiți. Femeile lisabonite, îndesate și grăsuțe.

Drumul spre catedrală și Castelul Sfântul Gheorghe. Case cu azulejo, de parcă ar fi însutite săli uriașe de baie. Caldarâm din pietre negre lucioase. Un Urinal amuzant, probabil încă folosit de domnii autohtoni. În foișoarele de veghe ale Castelului Sfântul Gheorghe, Lisabona se zărește în rafale: estuarul fluviului Tajo (nu știam că Tajo înseamnă crăpătură!), clădirile concrescute ca niște cocoașe, palmierii, bougainvillea, terasele, ba chiar și puzderia de păuni și păunițe (cu coronițe albe), deși păsările sunt mute aici. Mă împiedic de fusta mea lungă și urc greoi bastioanele. Un trubadur cântă solitar în incinta castelului, fără să-i pese de trecători. Suntem rupți de lume, iar Lisabona medievală e tainică. Apoi ne întoarcem în orașul de jos, cu stradele și cantinas (taverne), cu magazine de delicatese (doldora de vin de Porto și Mateus).

Lisabona e un oraș vălurit, cocoțat pe dâmburi, căzut între povârnișuri sau prăvălit, așa încât, orice ai face, gâfâi dacă îndrăznești să-l străbați. Urcăm spre zona Chiado și ajungem din nou la casa unde s-a născut Pessoa și unde mă frig de la statuia de bronz încinsă de soare. Ne oprim apoi iar la cafeneaua lui Pessoa, unde chelnerii sunt într-atât de blazați încât niște bătrânei se reped să-i urecheze,  iar majordomii cafenelei afurisesc turismul cu ifose! O luăm pe ulicioare și dăm nas în nas cu tramvaiul mignon, vivace și harnic. Pe malul estuarului, un băiat merge în gol pe o frânghie și stârnește flashurile aparatelor de fotografiat ale unor fete căutătoare de senzație. De departe se zărește statuia uriașă a lui Hristos (precum  la Rio), dar nu vom ajunge niciodată la ea, fiindcă e prea greu, prea încâlcit.