Ținutul Celălalt (originea)

În sfârșit, a venit vremea să anunț apariția concretă a cărții (un poem alcătuit din cercuri concentrice, de 220 de pagini) Ținutul Celălalt, scrisă de mine și Marius Conkan. Ca să ajung la felul în care această carte a fost scrisă și ce este ea, trebuie să încep cu o altă carte, mai întâi. Și cu o întreagă poveste ramificată.

În 2006 am scris împreună cu Andrei Codrescu, într-o lună de zile, prin mail, poemul Submarinul iertat (80 de pagini), pe care mai apoi l-am publicat în 2007. A fost o experiență inedită pentru mine și revelatorie, la două mâini, din care am căpătat gustul experimentalismelor extreme. Nu aveam de unde să știu în 2006 ori 2007 că tentația mea spre scrisul la două mâini era departe de a se încheia, dar presimțeam totuși că voi mai comite ceva în acest sens și tot de anvergură. Astfel încât, la atelierul de scriere creatoare pe poezie din 2007 (ținut în cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului), la final, le-am propus participanților (vreo zece studenți, majoritatea de la secția Literatură Comparată) să scriem laolaltă un poem de tip cadavre exquis, iar acest poem s-a numit Copilul cu sindromul Down. Nu a ieșit prea grozav, deși avea destule fragmente interesante. Nemulțumită de faptul că respectivul cadavre exquis n-a izbutit, i-am propus celui mai bun finalist al atelierului de poezie, Marius Conkan, să scriem împreună un poem pe aceeași temă – și așa am obținut poemul Ieșirea. Pe muzică de fanfară și acordeon, un text destul de izbutit (ambele experimente au fost postate pe blogul Mesmeea de pe yahoo 360). Tot în aceeași perioadă am mai scris un poem la două mâini cu Andrei Codrescu (Ospățul alchimic, publicat și el pe blog), poem de vreo patru pagini, parțial înrudit cu Submarinul iertat. Era o perioadă în care eu însămi voiam să ies dintr-un anumit stil de poezie în care mă plasasem, ca să experimentez cât mai mult. Și îmi devenise tot mai limpede că vreau să scriu un poem la două mâini (de amploare) cu un alt poet: dacă Submarinul iertat fusese scris cu un poet mai în vârstă decât mine (și având practica exemplară a poeziei americane), acum intenționam să scriu un poem cu un poet mult mai tânăr decât mine, care să nu fie plasat din start într-un canon poetic. Nu era vorba doar despre asta, ci și despre altceva: Submarinul iertat ieșise ca un text polemic chiar despre poezie (între cele două personaje, pianista și beatnikul), dovedindu-se a fi o bătălie între tipuri radical diferite de a scrie poezie (chiar dacă, la final, personajele ajunseseră la o remiză). Or, acum voiam altceva: mă interesa un poem care să încalce, să transgreseze granițele poeziei, ca limbaj. Și râvneam un scenariu cu o alternanță paradis-infern. În primăvara lui 2008 (cu o lună înainte să inițiez, împreună cu Marius Conkan, poemul Ținutul Celălalt), am scris împreună cu Cosmin Perța (fost participant la primul meu atelier de poezie, din 2002 și, mai apoi, prieten apropiat) două poeme scurte (de câte două pagini fiecare) care au fost reușite (pe unul din ele l-am postat pe blog, cândva – de altfel, ele vor fi publicate într-o carte, deși nu știu când). Între timp, începusem atelierul de scriere creatoare în proză (ținut tot în cadrul Phantasma), era deja anul 2008, și începusem să discut cu Marius Conkan, după atelier, despre posibilitatea unui nou poem lung scris la două mâini, dar pe o temă anume: copilăria. Marius Conkan fusese cel mai bun finalist al atelierului meu de poezie și scria el însuși o poezie (de sine stătătoare) pe care o creditam valoric, prin urmare la el mă gândisem pentru ceea ce avea să devină cel de-al doilea experiment-limită. Aveam și titlul: Ținutul Celălalt. Așa că pornind de la titlul Ținutul Celălalt (care, evident, trimitea și la tărâmul celălalt, din basme, dar care era mai mult decât atât și altceva), i-am vorbit lui Marius despre posibila poveste a doi prichindei, o fetiță și un băiețel (autiști sau bolnavi de sindromul Down) și aflați într-un spațiu anume, un orfelinat. Provocarea noastră specială era să redăm într-un limbaj „bolnav”, „stâlcit”, toată istoria copilașilor, încălcând limitele limbajului poetic. Fiecare din noi urma să aibă unul din rolurile prichindeilor, iar călătoria din poem avea să se concentreze atât pe paradisul (fericirile), cât și pe infernul (spaimele) copilăriei. În după-amiaza dinainte să începem poemul-pilot, aceasta a fost provocarea care ne-a stimulat pe amândoi: oare vom fi în stare să scriem cu (din, în, prin) mintea și cu (din, în, prin) limba (stâlcită) a unor copilași bolnavi de sindromul Down? Putem face poezie din așa ceva? Putem să construim o lume coerentă tocmai în/prin incoerența și boala ei? Cum vor arăta lumile compensatorii și închipuirile celor două personaje? Fiecare din noi am propus numele celor doi prichindei: eu, pe Lolo, Marius, pe Spuki. Simbolic vorbind, Ținutul Celălalt se dovedea a fi, de fapt, și un proiect umanitar. Așa s-a născut poemul-pilot (de 30 de pagini) din Ținutul Celălalt, poem scris într-o lună. Firește, povestea scrierii acestei cărți, pe care o consider un experiment poetic maxim pentru mine și pentru Marius Conkan (drept care, prin proiectul ȚC cu tot ce cuprinde el, eu, cel puțin, am încheiat experimentele la două mâini!) nu se oprește aici. Deocamdată am relatat doar originea cărții, urmând ca în postările viitoare să povestesc istoria scrierii poemului-pilot și a celorlalte părți.

Iată linkul la site-ul editurii Cartea Românească, unde cartea Ținutul Celălalt este prezentată, în cazul în care există posibili cititori pofticioși (sau măcar semi-pofticioși):

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/tinutul-celalalt–271/