Iustin (teologii private și neconvenționale)

Cât de mult ne pasă unora de alții, mi-este tot mai clar: ajung câțiva stropi de ploaie și preotul se grăbește să termine (să gate – cum se spune în Ardeal) slujba de înmormântare, cimitirul se golește grabnic, zoriți și zgribuliți oamenii se risipesc în adăpostul caselor lor, flămânzi, salivând deja cu gândul la tocana care-i așteaptă la prânz, la coliva și colacul căpătate, pentru care tot ei au spus într-o doară: Dumnezeu să-l ierte. Nu mai există nicăieri o iubire ca o înviere din morți. Dumnezeu poate că iartă orice (păcat); dar tocmai în aceasta constă foarte marea Lui pedeapsă – pedeapsa supremă. Câți oare își termină astfel o zi, spunând (oricât de fericită sau nefericită ar fi fost ea): Mulțumesc Doamne pentru această zi bună!

Ce deznădejde și ce măsură a alienării: să nu mai găsești pe nimeni în același loc!

Dar și să mori de moarte bună, ca un fitecine, ca un oarecare (și aceasta e dorința ascunsă a multora) – ce altă deznădejde! Morții noștri sunt voinici, energici, plini de o viață stupidă (până-n ultima clipă) și morți. Înspre nimicnicie, și de acolo mai departe…

Îl implorăm (cum spune acela?) fără să ne dăm seama, dar ca într-o imprecație, pe Dumnezeu să ne scape de Dumnezeu.

(din Cealaltă obișnuință, postume, 2002)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: