Despre moarte ca revedere

Domnul Echt a postat (cu oarecare vreme în urmă), minunatul poem al lui Mircea Ivănescu, pe care îl reiau și eu cu nesaț (fiindcă e poemul meu favorit din MI). Dacă tot l-am pomenit cu melancolie pe Iustin și deceniul său de absență, să-l pomenim și pe domnul Ivănescu, maestrul lui Iustin, în anul în care discretul domn MI a pierit, iar Iustin a împlinit, în felul său tainic, zece ani…

 

Mircea Ivănescu

 

Despre moarte ca revedere

 

1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
– dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.

Anunțuri

8 răspunsuri to “Despre moarte ca revedere”

  1. Radu Vancu Says:

    Da, e şi unul dintre favoritele mele din top 10.
    Dacă tot faceţi legătura dintre coincidenţele temporale – Iustin a plecat exact de ziua Doamnei Stela, 29 septembrie. (Care e şi ziua Cameliei…) Nu sunt coincidenţe, sunt ceea ce Jung ar numi „sincronicităţi”.

  2. mesmeea cuttita Says:

    teribilll!
    (nu am stiut)

    cred ca pana la sfarsitul anului acestuia voi tot ivanesciza si iustiniza…

  3. Radu Vancu Says:

    Mea culpa – am verificat, Iustin a murit pe 27, a fost înmormântat pe 29.
    Ce faceţi e frumos şi important, despre Iustin se vorbeşte întristător de puţin (avea dreptate Nichita să spună că nu pleacă din ţară pentru că „ăştia în trei săptămâni te uită”…).

  4. mesmeea cuttita Says:

    scriu si pe blogul celalalt despre el (mai exact dau citate moralizatoare). uneori, iustin obisnuia sa scrie ca un popa eretic, dar autentic!

  5. Radu Vancu Says:

    Da, spune chiar el, într-una din cărţile lui de final: „eu nu vreau să fiu altceva decât un scriitor creştin de ev mediu”. (citatul e din memorie, dar e cel puţin aproape exact).

  6. mesmeea cuttita Says:

    hmmm!
    ce teolog privat mai era si iustin!

  7. evazionista Says:

    mulţumesc pentru împărtăşire. Este de neuitat poemul acesta. De-acum îmi devine reper, cea mai profundă definiţie a morţii. Dar din dar, cu moarte pe moarte…

  8. mesmeea cuttita Says:

    daca este ingaduit un suras acum, atunci surad 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: