Lisabonita

Lisabona, căreia eu îi spun Lisabonita. Ceea ce urmează mai departe este mai degrabă un mic jurnal de atmosferă cu ajutorul flash-urilor. Oraș sărăcăcios la margini, sinestezic la mijloc. Ulicioarele pe care se găsește orice modă din anii ’30 încoace, straturi după straturi. Miradoarele de unde totul se vede ca un brâu de mirodenii: se simte mai ales mirosul sardinelor la grătar și aburii de patiserie. Locuri impregnate de lisabonită (o boală poetică, aș spune): muzeul cinematografului, de pildă (un deliciu), cafeneaua lui Fernando Pessoa, casa unde s-a născut poetul, spitalul unde a murit, căutat pe ulicioare nesfârșite. Clădiri, parcuri, tramvaie, birturi, dar și marea leneveala portugheză, un dolce far niente mirosind a pește, amorțeala, cafegitul. Vânzătorii de hașiș și marijuana la răspântii, cu figuri de osândiți. Femeile lisabonite, îndesate și grăsuțe.

Drumul spre catedrală și Castelul Sfântul Gheorghe. Case cu azulejo, de parcă ar fi însutite săli uriașe de baie. Caldarâm din pietre negre lucioase. Un Urinal amuzant, probabil încă folosit de domnii autohtoni. În foișoarele de veghe ale Castelului Sfântul Gheorghe, Lisabona se zărește în rafale: estuarul fluviului Tajo (nu știam că Tajo înseamnă crăpătură!), clădirile concrescute ca niște cocoașe, palmierii, bougainvillea, terasele, ba chiar și puzderia de păuni și păunițe (cu coronițe albe), deși păsările sunt mute aici. Mă împiedic de fusta mea lungă și urc greoi bastioanele. Un trubadur cântă solitar în incinta castelului, fără să-i pese de trecători. Suntem rupți de lume, iar Lisabona medievală e tainică. Apoi ne întoarcem în orașul de jos, cu stradele și cantinas (taverne), cu magazine de delicatese (doldora de vin de Porto și Mateus).

Lisabona e un oraș vălurit, cocoțat pe dâmburi, căzut între povârnișuri sau prăvălit, așa încât, orice ai face, gâfâi dacă îndrăznești să-l străbați. Urcăm spre zona Chiado și ajungem din nou la casa unde s-a născut Pessoa și unde mă frig de la statuia de bronz încinsă de soare. Ne oprim apoi iar la cafeneaua lui Pessoa, unde chelnerii sunt într-atât de blazați încât niște bătrânei se reped să-i urecheze,  iar majordomii cafenelei afurisesc turismul cu ifose! O luăm pe ulicioare și dăm nas în nas cu tramvaiul mignon, vivace și harnic. Pe malul estuarului, un băiat merge în gol pe o frânghie și stârnește flashurile aparatelor de fotografiat ale unor fete căutătoare de senzație. De departe se zărește statuia uriașă a lui Hristos (precum  la Rio), dar nu vom ajunge niciodată la ea, fiindcă e prea greu, prea încâlcit.

Anunțuri

5 răspunsuri to “Lisabonita”

  1. ora25 Says:

    ce-mi place legătura aia dintre bairro alto şi baixa, unde tramvaiele circulă la un moment dat în ambele sensuri pe o singură linie, strigându-se şi aşteptându-se la cotitură ca să nu dea nas în nas.

  2. mesmeea cuttita Says:

    tramvaiele de jucarie pe care iti vine sa le mananci!

  3. post Says:

    […] Ruxandra Cesereanu descrie pe blogul personal, Lisabona, denumită drăgăstos “Lisabonita”. Într-o postare detaliată, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: