Melancholia

 

Pentru C și A, bănuite a fi larstrieriste

Nu trebuie să fii fan Lars von Trier ca să existe un sens în a vedea Melancholia (și nu oricum, ci pe ecran mare – la Iulius Moll filmul rulează de la 13.45 încă vreo 3-4 zile de-acum înainte): recomand pelicula pentru oricine are curiozități și insight-uri meditative din punct de vedere eschatologic. După pătimașul și catharticul Antichrist, Melancholia este un film lucrat cu acuratețe de cristal șlefuit, ca un craniu de cuarț, de fapt. Nu e o capodoperă, dar e un film de excepție, mai exact este filmul unui stilist. Împrumuturi și influențe sunt variate, pentru cine caută antecesori: de la Festen (Banchetul) lui Thomas Vinterberg (prieten și coleg al lui Trier în gruparea Dogma 95) la Mal di luna (unul din episoadele minunatului film Kaos al fraților Taviani – adaptare după nuvelele lui Pirandello) până la Sacrificiul lui Andrei Tarkovski. Trier comite, fragmentar, prin simplitatea teatrală a peliculei sale – repet, fragmentar – chiar și o autopastișă la Dogville (film pe care eu nu îl gust, opțiunile mele fiind Breaking the Waves, Europa, Element of Crime, Antichrist). Citatele acestea filmice sunt inserate de regizorul danez cu suplețe, fără tendință, fără a fi îngroșate și demonstrate acerb. Desigur, să nu uităm nici de Melancholia lui Albrecht Dürer… Ceea ce pare să-l intereseze este stilul și straturile fine ale acestuia. Nimeni nu trebuie să se mire: pe alocuri, Melancholia este o capodoperă a picturalității de tip magrittian, asezonată rafinat cu muzica lui Wagner. Poate că Trier îmbătrânește frumos, în orice caz nu mai e copilul teribil de odinioară (profețesc, de altfel, că următoarele lui filme vor atinge granițele neuroteologiei sau, poate, chiar le vor depăși!): Melancholia îi desăvârșește arta regizorală printr-un rafinament nebănuit până acum. Dialogurile sunt minimale dar cu sens sporit, iar imaginea este (parțial) un corn al abundenței pentru cine caută peisaje sufletești sublunare. Psihic, Melancholia e un film (relativ) fatal pentru nevrotici: nimic nu este violent fățiș, brutalitatea este sublimată, și, totuși, melancholia surpă lăuntrul, cu firișorul ei insidios de angoasă și ambivalență. Afișul o consacră pe actrița Kirsten Dunst (lucrată ca Ofelia din celebra pictură prerafaelită a lui John Everett Millais – sper ca vara viitoare să ajung să văd acest tablou pe viu). Dunst joacă binișor, dar adevăratele actrițe al căror chip conține triada NMS (nebunie, moarte, singurătate) sunt cele două Charlotte (Rampling și Gainsbourg). Există câteva scene în care ochii celor două Charlotte conțin toată tristețea lumii până la capăt (adică o structură mată de mortido) și surparea acesteia prin făptura umană. Ajunge atât, nu e nevoie de mai mult.

(cele 3 femei speciale din film dintre care blonda KD e pe ultimul loc)

(Poate că, pe ici-colo, în locul wagnerianei sonorități Tristan și Isolda din Melancholia, pinkfloydiană cum sunt m-aș fi gândit la Two Suns in The Sunset, melodia de sfârșit de lume din The Final Cut!)