Pentru C și A, bănuite a fi larstrieriste
Nu trebuie să fii fan Lars von Trier ca să existe un sens în a vedea Melancholia (și nu oricum, ci pe ecran mare – la Iulius Moll filmul rulează de la 13.45 încă vreo 3-4 zile de-acum înainte): recomand pelicula pentru oricine are curiozități și insight-uri meditative din punct de vedere eschatologic. După pătimașul și catharticul Antichrist, Melancholia este un film lucrat cu acuratețe de cristal șlefuit, ca un craniu de cuarț, de fapt. Nu e o capodoperă, dar e un film de excepție, mai exact este filmul unui stilist. Împrumuturi și influențe sunt variate, pentru cine caută antecesori: de la Festen (Banchetul) lui Thomas Vinterberg (prieten și coleg al lui Trier în gruparea Dogma 95) la Mal di luna (unul din episoadele minunatului film Kaos al fraților Taviani – adaptare după nuvelele lui Pirandello) până la Sacrificiul lui Andrei Tarkovski. Trier comite, fragmentar, prin simplitatea teatrală a peliculei sale – repet, fragmentar – chiar și o autopastișă la Dogville (film pe care eu nu îl gust, opțiunile mele fiind Breaking the Waves, Europa, Element of Crime, Antichrist). Citatele acestea filmice sunt inserate de regizorul danez cu suplețe, fără tendință, fără a fi îngroșate și demonstrate acerb. Desigur, să nu uităm nici de Melancholia lui Albrecht Dürer… Ceea ce pare să-l intereseze este stilul și straturile fine ale acestuia. Nimeni nu trebuie să se mire: pe alocuri, Melancholia este o capodoperă a picturalității de tip magrittian, asezonată rafinat cu muzica lui Wagner. Poate că Trier îmbătrânește frumos, în orice caz nu mai e copilul teribil de odinioară (profețesc, de altfel, că următoarele lui filme vor atinge granițele neuroteologiei sau, poate, chiar le vor depăși!): Melancholia îi desăvârșește arta regizorală printr-un rafinament nebănuit până acum. Dialogurile sunt minimale dar cu sens sporit, iar imaginea este (parțial) un corn al abundenței pentru cine caută peisaje sufletești sublunare. Psihic, Melancholia e un film (relativ) fatal pentru nevrotici: nimic nu este violent fățiș, brutalitatea este sublimată, și, totuși, melancholia surpă lăuntrul, cu firișorul ei insidios de angoasă și ambivalență. Afișul o consacră pe actrița Kirsten Dunst (lucrată ca Ofelia din celebra pictură prerafaelită a lui John Everett Millais – sper ca vara viitoare să ajung să văd acest tablou pe viu). Dunst joacă binișor, dar adevăratele actrițe al căror chip conține triada NMS (nebunie, moarte, singurătate) sunt cele două Charlotte (Rampling și Gainsbourg). Există câteva scene în care ochii celor două Charlotte conțin toată tristețea lumii până la capăt (adică o structură mată de mortido) și surparea acesteia prin făptura umană. Ajunge atât, nu e nevoie de mai mult.
(cele 3 femei speciale din film dintre care blonda KD e pe ultimul loc)
(Poate că, pe ici-colo, în locul wagnerianei sonorități Tristan și Isolda din Melancholia, pinkfloydiană cum sunt m-aș fi gândit la Two Suns in The Sunset, melodia de sfârșit de lume din The Final Cut!)
octombrie 2, 2011 la 7:57 am |
mie partea a doua mi s-a părut groaznică şi mi-ar fi convenit ca filmul să rămână doar un Festen nelămurit şi complet angoasant, fără explicaţii apocaliptice şi imagini de global awareness marca Greenpeace.
octombrie 2, 2011 la 8:41 am |
stiu si eu?
(am ingurgitat filmul chiar in cheie eschatologica si wagneriano-magrittiana, facand abstractie de posibilele imixtiuni ecologiste)
octombrie 2, 2011 la 5:52 pm |
şi cadrul selectat de tine îmi aduce aminte de un pictor cu care am vorbit mult cândva, aşam că îţi pun link, de nesupărare 🙂
http://www.castalianvisions.org/03_mixed_pages/2001_sommeil.html
octombrie 2, 2011 la 6:22 pm
ce potriveala, intr-adevar!
gracias cu prisosinta
(si nu e nicio suparare, de unde pana unde?)
octombrie 3, 2011 la 8:30 am
🙂
octombrie 2, 2011 la 11:25 am |
citat
« Când am devenit pentru prima oară conştient de faptul că sufeream de această maladie, am simţit nevoia, printre altele, să formulez un protest energic împotriva cuvântului în sine – depresia. Aşa cum ştiu cei mai mulţi oameni, depresia este desemnată prin termenul melancolie, cuvânt care a apărut, în limba engleză, de exemplu, încă din anul 1303 şi care scoate capul de mai multe ori la Chaucer; folosindu-l, acesta pare a fi conştient de nuanţele patologice pe care le implică.
Melancolie ar părea şi astăzi un termen mult mai potrivit şi mai elocvent pentru formele cele mai sumbre al tulburării, dar locul său a fost uzurpat de un cuvânt cu o tonalitate blândă şi lipsit de orice conotaţie de autoritate, folosit în mod neutru pentru a descrie un declin economic sau o adâncitură a terenului – adică un cuvânt bleg pentru o maladie de o asemenea gravitate.»
William Styron, Beznă vizibilă-Amintiri despre nebunie, ed. Art, 1990, IV, pag 45.
P.S. Am să mă duc la film datorită postării!
octombrie 2, 2011 la 1:27 pm |
domnule scorchfield, am citit si eu in vara aceasta cartulia lui styron – ca pe un soi de leac impotriva neputintei si nebuniei.
ce-i de facut cand bezna este vizibila, nu-i asa?
or, trier o face vizibila, dar o lasa si invizibila, astfel incat bezna e dubla (sau dublata). si fiecaruia i se potriveste dupa posibilitati si dupa felul de a fi.
octombrie 2, 2011 la 8:16 pm |
ma plictiseste gandul sa-l privesc, am sarit si peste mai interesantul ‘das weise band’…cred ca si-a cam iesit din mana lars, poetizeaza intr-o epoca gresita. si cam fortat.
octombrie 3, 2011 la 5:28 am |
poetizeaza, intr-adevar, dar era cazul sa o faca dupa duritatile filmice de dinainte!
fireste, insa, ca fiecare din noi optam pentru ceea ce ni se potriveste la ceasul la care ne ciocnim de o forma de arta (sau nu).
octombrie 2, 2011 la 9:24 pm |
fără citate și fără paraziți, dar cred că nu voi merge la noua șmecherie a lui lars. nu de alta, dar și io-s șmecher, și nu ne potrivim.
octombrie 3, 2011 la 5:21 am |
dixit!
octombrie 4, 2011 la 5:21 pm |
Ca wagnerian, protestez…
Sunt destul de nedumerit ca la Cannes i-a fost preferat ‘The tree of life’, atat de intens incat la sfarsitul premierei mai erau un sfert din oameni in sala. Daca nu facea gafa cu Hitler – dar incep sa-mi placa aceste gafe, e un fel de internationala a oripilarii burghezului -, fara indoiala Melancholia ar fi castigat.
octombrie 4, 2011 la 5:49 pm |
numai ca, dupa cum ati observat, in ultima vreme wagnerienii sunt in minoritate, fiind proiectati ca „handicapati”!
presimt, insa, un Trier de viitor neuroteologic (repet), glosand pe muzica lui Mahler sau Ceaikovski, poate!