grădina doamnei Sei (2)

Cum încep Însemnările de căpătâi? Cu o panoramă a anotimpurilor, în flash-uri scurte, paradisul fiind cântărit și clasificat mai întâi la nivel strict vizual, prin relația dintre lumină și întuneric: primăvara este marcată de ora dimineții și cerul pal, vara contează nopțile cu licurici sau ploaia cu lună plină, toamna sunt esențiale amurgurile, iarna este valabilă estetic prin zori, ninsori, chiciură, ger și prin odăile fierbinți. Autoarea vrea să fie mai ales o generatoare de pasteluri transparente: orice fel de cer e frumos, orice tip de dimineață, orice soi de noapte. Mai exact, orice anotimp și orice moment al zilei este pasabil să fie sau să devină paradisiac; iar dacă nu este de la început, atunci se molipsește pe parcurs. Lista de inventar paradisiac este infinită și migălită: sunt rostite ca o sutră și lăudate numele munților niponi, al șesurilor, piscurilor, lacurilor, mărilor, cascadelor, râurilor, podurilor, câmpiilor, izvoarelor, insulelor, țărmurilor, golfurilor, pădurilor. Și numai invocarea lor sonoră (onomastică) este livrată cititorului ca o formă de frumusețe absolută! Enumerarea demonstrativă a acestor elemente este artistică prin excelență.

Frumusețea terestră este clasificată prin diferite stări vizuale și de atmosferă. Există astfel, după cum precizează cu aplomb chiar autoarea: lucruri alese, lucruri la care-ți bate inima mai tare, lucruri dragi de altădată, lucruri care-ți înveselesc inima, lucruri pline de măreție, lucruri gingașe, lucruri cu osebire strălucite, lucruri fermecătoare. Dar există, chiar dacă în procent minor, lucruri jalnice și nesuferite, lucruri de rușine, lucruri care te scot din sărite, lucruri întristătoare, lucruri urâte la vedere, lucruri dezolante, lucruri de spaimă și lucruri vulgare. Cum spuneam deja, Sei Shonagon nu utilizează niciodată cuvântul infern ca opus paradisului; ea sugerează doar ce ar putea fi anti-paradisul, adică inesteticul, nonfrumosul, dimensiunea meschină vizual, care perturbă extazul și desăvârșirea. Autoarea Însemnărilor de căpătâi este în mod ființial iritată de urâțenie, neîngrijire, paragină, ignoranță, trivialitate. De precizat, însă: paradisul este întotdeauna prezervat ca aparținând zonei aristocratice, datorat fiind percepției unei doamne de onoare de la curtea imperială. Dincolo de zona aristocratică, în mediul plebeu, nonestetizant și nonestetic adică, paradisul nu mai este paradis, ci decade.

Un spațiu descriptiv aparte le este dedicat arborilor și florilor: este vorba despre o fiestă cromatică, legată de perfecțiunea estetică și estetizantă a vieții. Sărbătoarea cromatică este vădită printr-o „alchimie a plantelor”, ale căror combinații cromatice conțin, de fapt, energii vizuale. Ritualurile nipone imperiale oficiale care omagiază flori precum nalba, irișii, crizantemele, sunt descrise amănunțit, tocmai întrucât paradisul trebuie livrat migălos, dantelat, în anvergura unei broderii care se dorește apologetică și apoteotică. Întotdeauna este sesizat, sau un cromatism de apogeu (prin nuanțele ori degrade-urile aceleiași culori), sau prin contrastul între culorile mai multor flori: florile de prun, florile de cireș etc. O desăvârșită sărbătoare florală este în luna a cincea, datorită stânjeneilor, întrucât toate făpturile se împodobesc cu stânjenei (inclusiv cocioabele săracilor sunt ornate, devenind marcate efemer de paradis), iar scrisorile legate cu stânjenei au o eleganță desăvârșită. Lauda ierburilor nu lipsește nici ea (între acestea, brusturele, iedera, trifoiul, bambusul, papura). Florile sunt maximalizate nu doar prin identitățile deja consacrate (floarea de cireș, de prun, nalba, crizantema, irisul), ci și prin flori mai puțin ilustre (garofița, clopoțeii, zorelele). Paradisul are grade ierarhice: nuferii din lac în timpul ploii sunt frumoși, dar nu atât de frumoși precum prunii înfloriți, la vreme de apus ori răsărit! Iar dacă sunt pictate, florile de cireș ori stânjeneii își pierd din farmecul suprem! Sărbătorile nalbelor, crizantemelor și irișilor sunt fără egal, de aici extazul și verdictul de frumusețe nonterestră. Nu este de mirare că arbori precum prunul sau cireșul, de pildă, sunt hiperbolizați: în grădina japoneză, aceștia au valoarea unui întreg peisaj. Cireșul, în mod aparte, este un arbore sacru, prețuit tocmai pentru fragilitatea lui.

(imaginile sunt tot de la Ponte de Lima – Festivalul grădinilor)