neutriniada

 

Întrerup puțin relatarea pestriță a călătoriei portugheze, întrucât astăzi sunt fascinată și captivată de neutrini și de povestea lor. Am decantat cu mai multă lume în ultimele ceasuri, minute și secunde povestea neutrinilor și a viitorului lor cosmologic. Demolarea teoriei relativității nu este neapărat o noutate și, totuși, noul sens adus de neutrini și de posibilitatea întoarcerii în timp uluiește. Întrebată fiind către cine m-aș întoarce în timp ca să am acces concret, am răspuns pe fugă, în ordinea aleatorie următoare: Rimbaud, Juan Matus (care e imaginar, știu, dar îmi place să cred că a existat în realitate, deși nu a existat!), Mihail Bulgakov (dar ordinea reală este de la coadă la cap, de fapt, după cum poate bănui oricine mă cunoaște). Fără să mă aventurez în scorneli futurologice, aș murmura, totuși, că revoluția (și revolta) științifică adusă de neutrini s-ar putea să ne modifice inclusiv genetic (dacă nu pe noi, muritorii de-acum, pe muritorii urmași), nu doar psihic și sufletește. Fascinată sunt, repet, dar mă neliniștește ideea unor făpturi mutante care ar depinde, de fapt, continuu (și aproape pavlovian) de schimbările revolute (chiar dacă scintilante) ce, rând pe rând, ar modifica perspectivele, contextele, iluziile. Mai ales cu iluziile am o problemă. Îmi și închipui cum ar fi ca, indiferent de dorința mea, cine știe cine să călătorească în timp (înapoi) spre mine. Este aici o logică insinuantă a eului și supraeului (dar cu sub-eul cum rămâne?)…