Banchizele vernil ale fluviului Magdalena (3)

Căpitanul beţiv şi corupt de pe vaporul Lumea Nouă se numea Diegaritano şi el fusese cel care pregătise dormitorul chinezesc, foişorul cu verandă ori salonul cu mobile de bambus pentru Nando şi Fiona. Când apele fluviului Magdalena erau tulburi şi morţii de holeră se zăreau plutind cu burţile în sus, Diegaritano îi invita pe cei doi bătrânei îndrăgostiţi în salonul de bambus. Nando şi Fiona erau atât de fericiţi încât nu se temeau să moară prea devreme, tocmai din pricină că, iubindu-se atât, iubeau şi moartea. Purtau în ei sărutul bătrâneţii, ştiind că nu vor alunga sărutul morţii tocmai fiindcă aceasta, moartea adică, era iubită. Şi ea chiar era iubită ca o prietenă devotată. Dinţii lor nu se mai ciocneau ca la tinereţe, dar buzele lor erau lipite perfect, schimbând catifeaua unei atingeri pe care doar cei care se iubesc fără strop de înverșunare o pot simţi. Nu era un sărut plăpând, ci unul pietros, dar fără vreo grabă. Niciunul din ei nu se împotrivea acestui sărut crescut pe spinarea întregii lor vieţi, de aceea se jucară sărutându-se şi fugărindu-se leneş unul pe altul, cu buzele întredeschise ca într-un cuib îmbrăţişat din toate părţile. Nu era un sărut expert, nici unul sălbatic, ci un sărut îmbibat cu propria lor viaţă care începea altfel de acum înainte, ca şi cum până aici nu ar fi fost nicicum ori deloc. Nu erau rămăşiţele dragostei, ci chiar începuturile ei, fără nicio urmă de rană, tăietură ori cusătură. Nici goană după plăcere nu era, ci atingere tihnită, pentru că ultima dragoste este la fel de rotundă şi fragedă precum cea dintâi dragoste. Ultima dragoste este întotdeauna un licurici de vară. Gingăşia la bătrâneţe avea o strălucire dulce încă: era o vânătoare a unei atingeri intense şi geometrice aproape la care participau amândoi, ca vânător şi vânat, rând pe rând, fără grabă, fără rușine. Ţesutul cicatrizat al dragostei se rupsese ca să iasă la suprafaţă chiar carnea umedă ca o gingie a dragostei. La urma urmei nu este iubirea tocmai sfidarea direcționată a morţii reci și fierbinţi totodată? Ceea ce nu înseamnă că nu putem îmbrăca manechinul dragostei aşa cum dorim de fiecare dată, în funcţie de gust, epocă, modă. Și mai ales în funcție de intensitatea cuminte a ultimei iubiri prin care viața noastră se aruncă senin în pâlnia ei de scurgere.

Anunțuri

4 răspunsuri to “Banchizele vernil ale fluviului Magdalena (3)”

  1. evazionista Says:

    ,,Căci trupul meu mă uită, dar eu nu-l pot uita…” e un vers din Pillat, cred,care îmi vine instantaneu în minte, citindu-vă.

    Miza romanului dvs. e f. mare: cum ne putem înfrânge trădătoarele trupuri întru salvara Dragostei, nu întâmplător cu majusculă? Greşesc?

    Frazarea barocă vă vine mănuşă.

  2. mesmeea cuttita Says:

    nu stiu ce sa raspund, fiindca e prea alambicat chiar si posibilul meu raspuns!
    „tradatoarele trupuri” – hmmm!

  3. dolores Says:

    Inceputul dragostei…Poate doar inima sa o stie,arareori stim cand incepe,deloc cand se termina.

  4. mesmeea cuttita Says:

    cu inceputul si sfarsitul e intotdeauna un valvartej si un tumult de se cutremura fauna si flora dinlauntru 🙂
    (si dinafara)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: