o faţă de copil pervers într-un interminabil palton negru ce părea mai curând sutana unui văduv

Cel mai frumos portret al lui Julio Cortázar este scris de Gabriel García Márquez în 1994. Ader întru totul la el, fiindcă este un portret desăvârșit și o lecție supremă despre cum un mare scriitor poate iubi și admira un alt mare scriitor. Iată-l mai jos (este un fragment din textul mai amplu publicat acum vreo lună în România literară și tradus de Tudora Șandru-Mehedinți).

Gabriel García Márquez

Argentinianul care s-a făcut îndrăgit de toată lumea

Ultima oară am fost la Praga în anul hotărâtor 1968, împreună cu Carlos Fuentes şi Julio Cortázar. Călătoream cu trenul de la Paris pentru că toţi trei eram solidari în frica noastră de avion, şi vorbiserăm despre toate cele în vreme ce străbăteam noaptea divizată a celor două Germanii, oceanele lor de sfeclă, uriaşele fabrici de tot felul, ravagiile lăsate de războaiele crâncene şi iubirile năprasnice.
Când să ne culcăm, lui Carlos Fuentes i s-a năzărit să-l întrebe pe Cortázar cum şi în ce moment şi din iniţiativa cui fusese introdus pianul în orhestra de jazz. Întrebarea era întâmplătoare şi nu urmărea să afle nimic mai mult decât o dată şi un nume, dar răspunsul a fost o prelegere strălucită ce s-a prelungit până-n zori, printre uriaşe halbe de bere şi crenvurşti cu cartofi reci. Cortázar, care ştia să-şi măsoare foarte bine cuvintele, ne-a făcut o expunere istorică şi estetică cu o pricepere şi o simplitate de necrezut, care a culminat odată cu prima geană de lumină printr-o apologie homerică a lui Thelonious Monk. Vorbea nu doar cu o profundă voce de orgă, graseind, ci şi cu mâinile-i osoase şi mari cum nu-mi amintesc să fi văzut altele mai expresive. Nici Carlos Fuentes şi nici eu n-aveam să uităm în veci mirajul acelei nopţi fără seamăn.

După doisprezece ani l-am văzut pe Julio Cortázar în faţa unei mulţimi într-un parc din Managua, fără alte arme decât vocea-i frumoasă şi o povestire de-a sa dintre cele mai dificile: istoria unui boxer în dizgraţie povestită de el însuşi în lunfardo, dialectul cartierelor sărace din Buenos Aires, a cărui înţelegere ne-ar fi interzisă cu desăvârşire restului muritorilor dacă n-am fi desluşit-o prin mijlocirea atâtor tangouri maliţioase; totuşi, asta a fost povestirea pe care Cortázar însuşi o alesese s-o citească pe o estradă în faţa mulţimii, într-o vastă grădină iluminată, unde se aflau tot felul de oameni, de la poeţi consacraţi şi zidari în şomaj, la conducători ai revoluţiei şi adversarii lor. A fost încă o experienţă fascinantă. Cu toate că, la drept vorbind, nu era uşor să urmăreşti sensul povestirii, chiar şi pentru cei mai versaţi în argoul lunfardo, simţeai şi te dureau loviturile primite de bietul boxer în singurătatea ringului, şi-ţi venea să plângi pentru iluziile şi nefericirea lui, căci Cortázar izbutise să creeze o comunicare atât de intimă cu auditoriul, încât nu-i mai păsa nimănui ce voiau să spună sau să nu spună cuvintele, iar mulţimea aşezată pe iarbă părea că levitează în stare de graţie, vrăjită de un glas care nu părea de pe lumea asta.

Mi se pare că aceste două amintiri despre Cortázar, care m-au emoţionat atât de mult, îl şi defineau cel mai bine. Erau cele două extreme ale personalităţii sale. În particular, ca în trenul de Praga, reuşea să seducă prin elocinţa sa, prin erudiţia vioaie, memoria milimetrică, umorul periculos, prin tot ceea ce a făcut din el un mare intelectual, în sensul bun de odinioară. În public, în pofida reticenţei de a nu se transforma într-un spectacol, îşi fascina auditoriul cu o prezenţă de neînlocuit care avea ceva supranatural, tandră şi stranie totodată. În ambele cazuri a fost fiinţa umană cea mai impresionantă pe care am avut norocul s-o cunosc.
Şi asta din primul moment, la sfârşitul tristei toamne a anului 1956, într-o cafenea din Paris cu nume englezesc, unde el obişnuia să se ducă la răstimpuri şi să scrie la o masă într-un colţ, aşa cum făcea Jean-Paul Sartre la treizeci de metri de acolo, într-un caiet de şcoală şi cu un stilou cu cerneală veritabilă, care păta degetele. Citisem Bestiar, cel dintâi volum de povestiri al lui, într-un hotel ieftin din Barranquilla, unde dormeam pentru un peso şi jumătate printre jucători de pelotă fără o lescaie şi târfe fericite, şi încă de la prima pagină mi-am dat seama că acela era un scriitor cum mi-ar fi plăcut să ajung când aveam să fiu mare. Cineva mi-a spus în Paris că el scria în cafeneaua Old Navy de pe bulevardul Saint Germain, şi l-am aşteptat acolo săptămâni în şir până când l-am văzut intrând ca o nălucă. Era bărbatul cel mai înalt pe care ţi-l puteai închipui, cu o faţă de copil pervers într-un interminabil palton negru ce părea mai curând sutana unui văduv, şi avea ochii foarte depărtaţi, ca ai unui tăuraş, şi atât de oblici şi diafani c-ar fi putut fi ai diavolului dacă n-ar fi fost supuşi puterii inimii.

După ani de zile, când deveniserăm prieteni, am crezut că-l revăd ca în ziua aceea, căci mi se pare că s-a zugrăvit pe sine într-una din povestirile sale cele mai izbutite, „Celălalt cer”, în personajul unui latinoamerican la Paris care asista din simplă curiozitate la execuţiile cu ghilotina. Cortázar l-a descris astfel, de parcă ar fi făcut-o în faţa unei oglinzi: „Avea o expresie distantă şi în acelaşi timp ciudat de rigidă, faţa cuiva care a rămas încremenit într-un moment din visul său şi nu se încumetă să facă pasul care îl va reda stării de veghe”. Personajul lui umbla înfăşurat într-o pelerină neagră şi lungă, precum mantaua lui Cortázar însuşi când l-am văzut prima oară, dar povestitorul nu îndrăznea să se apropie şi să-l întrebe de unde venea, de teama mâniei reci cu care chiar el ar fi întâmpinat o astfel de interpelare. Ciudat e că nici eu nu cutezasem să mă apropii de Cortázar în seara aceea la Old Navy, şi din aceeaşi teamă. L-am văzut scriind preţ de mai bine de un ceas, fără o clipă de răgaz să stea pe gânduri, fără să bea nimic, doar o jumătate de pahar de apă minerală, până când în stradă începu să se întunece; atunci îşi puse stiloul în buzunar şi plecă cu caietul sub braţ, precum şcolarul cel mai înalt şi slab de pe lume. În multele rânduri când ne-am mai văzut după ani de zile, singurul lucru ce se schimbase în făptura lui era barba deasă şi neagră, căci până cu doar două săptămâni înaintea morţii lui părea certă legenda că era nemuritor, fiindcă n-a încetat în veci să crească şi a rămas veşnic la vârsta cu care se născuse. Niciodată nu mi-am luat inima în dinţi să-l întreb dacă era într-adevăr aşa, şi nici nu i-am povestit că în trista toamnă a anului 1956 îl văzusem, fără să îndrăznesc să-i spun nimic, în colţul său de la Old Navy, şi ştiu că oriunde ar fi să fie acum îmi zice ceva de mamă pentru timiditatea mea. Idolii inspiră respect, admiraţie, dragoste şi, bineînţeles, mari invidii. Cortázar inspira toate aceste sentimente ca foarte puţini scriitori, însă inspira pe deasupra alt sentiment mai puţin frecvent: devoţiunea. A fost, poate fără să vrea, argentinianul care s-a făcut îndrăgit de toată lumea. Totuşi, mă încumet să cred că dacă morţii ajung să moară, Cortázar trebuie că moare încă o dată de ruşine din pricina consternării mondiale provocate de moartea lui. Nimeni nu se temea mai mult decât el, nici în viaţa reală şi nici în cărţi, de onorurile postume şi de funeraliile fastuoase. Mai mult: am crezut întotdeauna că moartea însăşi i se părea indecentă. Pe undeva în Ocolul zilei în optzeci de lumi un grup de amici nu-şi pot stăpâni râsul în faţa evidenţei că un prieten comun a comis ridicola greşeală de a muri. Din pricina asta, pentru că l-am cunoscut şi l-am îndrăgit atât de mult, am refuzat să împărtăşesc lamentări şi elegii pentru Julio Cortázar.
Am preferat să mă gândesc mai departe la el aşa cum neîndoios îşi dorea, cu satisfacţia imensă că a existat, cu bucuria copleşitoare de a-l fi cunoscut, şi cu recunoştinţa că a lăsat lumii o operă poate neterminată dar la fel de frumoasă şi nepieritoare ca amintirea lui.

Anunțuri

4 răspunsuri to “o faţă de copil pervers într-un interminabil palton negru ce părea mai curând sutana unui văduv”

  1. FID DeScribor Says:

    E mare lucru privirea aceasta indragostită, asa cum numai poetii si sfiintii pot avea.

  2. mesmeea cuttita Says:

    daaa, este grozav ca marquez il admira astfel si pretuieste cu dragoste pe cortazar!

  3. Claudia Cristea Says:

    Multumesc pentru ultimele doua postari….dincolo de cuvinte

  4. mesmeea cuttita Says:

    cortazar merita aproape tot si orice – genial si straniu-fascinant!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: