Goool-Tiff (amalgam 1)

Nu voi comenta reclama de anul acesta la Tiff, întrucât microbismul, real sau simbolic, nu m-a preocupat decât în ceea ce privește semifinalele și finalele la campionatele mondiale, in rest – Apage! Iar cu eventualul microbism filmic nu am prea multe de împărtășit. Oricum, anul acesta este și va fi o goană la Tiff, nu ajung să văd mai mult de zece filme, din pricina examenelor, banchetelor, comisiilor și plecărilor-sosirilor de tot soiul.

Așa încât voi împărtăși pe fugă, în două ture, ce am văzut, mai mult gurmețind, decât degustând pe îndelete.

Am fost fascinată întotdeauna de demența care are o miză culturală, drept care am ținut morțiș să revăd capodopera lui Werner Herzog, Fitzcarraldo, pe ecran mare. Mania grandorii este aproape ingurgitabilă atunci când are ca reper un construct cultural aberant precum cel propus de filmul lui Herzog. Un teatru de operă râvnit în junglă, un vapor transportat, pe pământ, de pe o coastă pe alta, de pe un mal pe altul, Wagner cântat în delir în canoe și pe vapor, ca o ultimă serenadă adusă lumii mult prea trupelnice și despiritualizate. Un porc negru (de facto) care e meloman și merită să stea într-un fotoliu de catifea roșie ca să asculte operă. Și un actor exotic precum regizorul său demiurg, Klaus Kinski și părul lui galben-dement. Un film despre aporii și frustrări și paranoia, dar gândit într-o tonalitate mișcătoare. Constantin Noica aproape că ar fi adorat acest film.

Into Eternity. Documentar de Michael Madsen. Onkalo este proiectul finlandez grandios de depozitare subterană a deșeurilor radioactive, într-un tunel săpat la 500 de metri adâncime (într-un oraș sumbru, prăfos, ca într-un thriller), unde reziduurile sunt păstrate în tancuri de apă. Proiectul Onkalo va fi definitivat doar în 2100 (adică peste 89 de ani), miza sa fiind ca depozitarea respectivă să dureze măcar 1000 de ani. Ce vor înțelege cei din viitorul îndepărtat din această depozitare? Fie vor pricepe sensul deșeurilor (la un nivel supramundan și tehnic, care ne va depăși, iar performanța lor va fi să surclaseze deșeurile prin soluții pe care astăzi nu le posedăm științific), fie, în urma războaielor nucleare, Terra va fi readusă la nivelul comunei primitive. Cei din proiectul Onkalo pun, însă, o a treia posibilitate: dacă viitorul îndepărtat va fi populat cu făpturi obișnuite (de calibrul actual), nu cumva ele vor pricepe depozitul de reziduuri nucleare ca pe un mormânt sacru (precum piramidele egiptene) sau, în alt registru religios, ca pe o comoară arhetipală? Mărturisesc că am fost șocată, pe de o parte, de infantilismul propunerii, pe de altă parte de miza fantasmatică a celei de-a treia posibilități. Documentarul este gândit socratic și merită văzut, dar cu rezerve metafizice.

Până la miezul nopții am halucinat cu ochelari 3 D la Peștera viselor uitate (documentar de Wernerr Herzog despre peștera Chauvet, unde, în 1994, s-au descoperit cele mai vechi desene paleolitice rupestre). Din pricina nopții și a ochelarilor, și mai ales din pricina imaginilor mișcătoare inclusiv în peștera cu pereți inegali, parcă am asistat la un delir. Delir, însă, paradisiac, despre animale glorioase și femeia-Gaia (plus Venus, grăsana fecundă). Un film tocmai potrivit ca să salți direct în somn după aceea (în imagine, leii mei favoriți din peșteră, atipici, însă, întrucât sunt fără coamă – nu e nicio confuzie, nu e vorba de leoaice!).

Poezie (regia: Lee Chang-dong). O mixtură despre un atelier de scriere creatoare, apoi despre boala Alzheimer a unei bunici doritoare să învețe să scrie poezie (frumoasa și înțeleapta bunică Mija) tocmai fiindcă va uita în curând substantivele și verbele limbii pe care o vorbește. Pe lângă aceste ingrediente, se adaugă suicidul unei fete violate și culpabilitatea grupului de adolescenți care au catalizat acest fapt. Deși filmul captivează, iar fluxul acțiunii are nerv (mai ales prin viața cotidiană a bunicii, inclusiv cu picanteriile ei – ea este menajera unui bătrân paralizat care o dorește senzual; ea este cea care trăiește mai degrabă silit într-o lume de bărbați – nepotul ei, apoi stăpânul paralizat, apoi tații adolescenților violatori), istoria poeziei este, fie primitiv tratată (simplist), fie excesiv liric (redundant ori pleonastic, adică). Bunica Mija va fi singura participantă la atelier care va izbuti să scrie un poem, iar acest poem va fi chiar viața și sinuciderea adolescentei violate. Suprapunerea cu pricina din final este ingenioasă ca idee, dar nu soluționează estetic filmul, nefiind ofertantă ca materializare poetică. Până la urmă, poezia e, în stilul chinezesc al filmului, ceva ce știm de multă vreme: picăturile de ploaie, o pată pe un caiet, iarba, vântul de seară, etc.; iar bunica Mija nu face altceva decât să se concentreze asupra acestor lucruri, ca un fel de rămas bun, viață lucidă! Poezie e un film bun și atât. Eu m-am dus să-l văd doar din pricina titlului.

Venus neagră (regia: Abdelatiff Kechiche). Cea mai felliniană mulatră (mai degrabă, decât negresă) pe care am văzut-o vreodată, cel mai senzual și strivitor corp urieșesc de femeie, cele mai înspăimântătoare dimensiuni genitale feminine – posedate de Venus hotentota, la începutul secolului al nouăsprezecelea, fenomen exportat din Africa la Londra și Paris (și experimentat, fie ca spectacol de circ pentru plebe, fie ca spectacol afrodisiac intens pentru aristocrația râvnitoare de lascivități interzise). Înălțarea și decăderea lui Venus hotentota este înfățișată, însă, atât de tendențios încât filmul suferă de un grotesc primar și nevalidabil estetic. De victime și călăi ne-am săturat cu toții, dacă lucrurile nu sunt nuanțate, ci livrate fundamentalist-primitiv. Mai interesant ar fi fost un discurs filmic despre ideea de monstru și speculația fascinației omului alb (rasist, grandoman, fetișist) față de această idee, dar pelicula Venus neagră nu atinge decât minimal această chestiune. Ar fi putut fi un film teribil, dar n-a fost să fie.

Anunțuri

2 răspunsuri to “Goool-Tiff (amalgam 1)”

  1. alex moldovan Says:

    Foarte bine spus cu Venus (am căzut şi eu în plasă…). Personajele erau atât de unidimensionale, încât aşteptam ca, dintr-un moment într-altul, să-şi piardă echilibrul şi să se scurgă uşurel din ecran. Ceea ce putea crea, de ce nu, un efect chiar simpatic 😀

  2. mesmeea cuttita Says:

    … dar ar fi putut fi un film grozav, daca ar fi fost regizat de … Fellini sau Trier sau Greenaway (ca sa propun regizori din diferite generatii)!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: