m. i. octogenar

Poezia lui Mircea Ivănescu este circumscrisă unui carnaval al melancoliei: fiindcă este vorba de un carnaval, jocul este îngăduit și prelungit chiar până la sofism; dar pe lângă elementul ludic răsfirat există mai ales o melancolie suavă, delicată, eterală, deși catalizată de realitatea concretă, alienantă, asfixiantă. Personajele lui Mircea Ivănescu (întrucât poetul se multiplică pe sine în variate euri problematizante ontic) monologhează misterios ori dialoghează tainic, în secvențe aproape „socratice” (s-ar putea specula) dacă nu ar fi vorba despre niște texte în care narațiunea este încifrată, deși pornește întotdeauna de la un fapt banal: o ploaie care stimulează meditația, o plimbare prin orașul relativ pustiu (ca în Magritte ori de Chirico, deși nu lipsește o subtilă tentă proletară din acest spațiu urban ivănescian), une causerie într-un birt, o contemplare a unei femei admirate, observarea obstinată a unor pisici, moartea cuiva care a însemnat ceva măcar în sens obiectual, etc.