Archive for decembrie 2010

saraiul viselor

decembrie 7, 2010

Matei, Az, Ora 25, DeScribor și Iarina se află tipăriți în numărul dublu 10-11 (2010) din revista targu-mureșeană Vatra, unde public eseul despre romanul Palatul Viselor (titlul corect ar fi fost, de fapt, Saraiul Viselor) de Ismail Kadare (la rubrica despre bizarerii în proza străină). Cine își aduce aminte despre un anumit vis (discutat aici pe blog) cu un curcubeu bătrân care nu voia să strălucească, își aduce aminte cu siguranță și de întrebarea mea nerostită: ce-i de făcut cu un asemenea curcubeu și de ce nu vrea el să strălucească? Ei, bine, revista Vatra publică toate comentariile pe marginea visului ismail-kadaric! Se vede treaba că, uneori, discuțiile ludice de pe blog nu sunt de lepădat nici chiar în revistele grave…

Reclame

Sextonarda

decembrie 4, 2010

Am primit cadou Love Poems și cu împrumut cărțoiul cu scrisorile Annei Sexton (A Self-Portrait in Letters, 2004) pe care le citesc aproape morbid-hipnotizată. Cartea e (pe lângă autoreferențialitatea obsedantă și poematic-narcisiacă a autoarei) o transcriere doar relativ voalată a mai multor sinucideri cu încetinitorul, care sunt fișate visceral și ideatic în același timp. În 1965-1966, Sexton face tratament psihiatric dur ca să stopeze aluviunea ispitei sinucigașe, iar din această experiență iese volumul de poeme Live or Die (cea mai mediatizată carte a ei alături de Love Poems) din care extrag și afișez mai jos poemul Wanting To Die. Totuși, în 1974, Sexton, după destul de multe încercări ratate de sinucidere de-a lungul anilor, finalmente izbutește. În imagine e Sexton (la 46 de ani, deși arată mult mai în vârstă, din pricina alcoolului și a nevrozei-psihoze) cu câteva luni înainte de sinuciderea sa. Iar poemul de mai jos este unul dintre cele mai puternice din cartea Live or Die.

Anne Sexton

Wanting To Die

Since you ask, most days I cannot remember.

I walk in my clothing, unmarked by that voyage.

Then the most unnameable lust returns.

 

Even then I have nothing against life.

I know well the grass blades you mention

the furniture you have placed under the sun.

 

But suicides have a special language.

Like carpenters they want to know which tools.

They never ask why build.

 

Twice I have so simply declared myself

have possessed the enemy, eaten the enemy,

have taken on his craft, his magic.

 

In this way, heavy and thoughtful,

warmer than oil or water,

I have rested, drooling at the mouth-hole.

 

I did not think of my body at needle point.

Even the cornea and the leftover urine were gone.

Suicides have already betrayed the body.

 

Still-born, they don’t always die,

but dazzled, they can’t forget a drug so sweet

that even children would look on and smile.

 

To thrust all that life under your tongue! –

that, all by itself, becomes a passion.

Death’s a sad bone; bruised, you’d say,

 

and yet she waits for me, year and year,

to so delicately undo an old would,

to empty my breath from its bad prison.

 

Balanced there, suicides sometimes meet,

raging at the fruit, a pumped-up moon,

leaving the bread they mistook for a kiss,

 

leaving the page of a book carelessly open,

something unsaid, the phone off the hook

and the love, whatever it was, an infection.

isteria supranaturală (remember)

decembrie 3, 2010

Câte iluminări nu s-ar putea scrie despre New York, monstrul acesta cu minarete somnambule, Islamul acesta pervertit prin filtrul marilor oraşe europene, aici unde obscenitatea mocneşte, dar nu explodează şi nici nu terfeleşte, aici unde o isterie supranaturală provoacă duhori umane, aici unde craniile din universităţi sunt bântuite de orgasme verbale, iar bătrânii vizionari de odinioară s-au ghemuit în cimitirele cu miros de haşiş, nimic nu e neasemuit şi, totuşi, totul e tumultuos ca o centură de castitate prevăzută c-un lacăt de diamant ascuns într-o ladă de gunoi  în hărmălaia telepatică a metropolei, în colbul ei presărat cu extazuri de-o clipă, de unde se aruncă de sus, de pe Empire State Building, cenuşa unui serafim ars de viu într-un parc de distracţii. Aici pustiul dinăuntru stârneşte focuri de artificii, iar preaplinătatea este subţire ca un şarpe de apă.

o istorie a pielii umane

decembrie 1, 2010

Am scris despre o istorie a pielii umane și apoi am șters din greșeală textul. Așa că șters l-am lăsat.